Vieţuirea şi trăirile pustnicei Atanasia de la Schitul Jgheaburi, Vâlcea

Jgheaburi, izolatul schit din munţii Vâlcei, rămâne un singuratic loc de rugăciune pentru monahii care au ales calea cea strâmtă şi jugul lui Hristos, asumându-şi în mod liber acest aspru fel de vieţuire, într-o lume aflată în continuă mişcare, schimbare şi căutare.

Departe de aşezările locuite, situat într-un spaţiu unde se ajunge greu chiar şi în anotimpurile bune, acoperit de nămeţi în timpul iernii şi de furtuni cumplite uneori, Schitul Jgheaburi, conform unei vechi predanii, îl aşază drept întâi întemeietor pe Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana. Ferit de ochii celor mulţi, schitul n-a avut în istorie prea mulţi admiratori. Unul dintre aceşti puţini pelerini, prieten al munţilor şi al sihaştrilor, vâlcean de obârşie şi iscusit condeier, mitropolitul Bartolomeu Anania scria în "Cerurile Oltului": "Eu cred însă că locul de la Jgheaburi nu era pustiu când a trecut pe aici Nicodim; acesta va fi găsit un sihastru, următor al cine ştie cărei tradiţii pustniceşti de lângă izvorul cu apă sulfuroasă. Astfel, nu-mi explic de ce schitul - poate singurul de acest fel - nu are nici o înlesnire gospodărească. Ai văzut că abia răsare din fundul unei văi adânci şi strâmte, mărginită de râpi înalte şi repezi, împădurite şi alunecoase. Nu e loc nici măcar pentru o grădină; legumele - împreună cu florile şi casele - cresc spânzurate pe terase potrivite cu sapa. În urmă cu mulţi ani, episcopul de Râmnic, Iosif Gafton, s-a interesat mai îndeaproape de starea materială a schitului şi a întrebat-o pe stareţă: "Dar voi din ce trăiţi acolo?" "Avem trei pogoane de cer, Preasfinţite", a răspuns zâmbind maica Atanasia Petrean.

Ceea ce e foarte frumos! Tot călugăriţele îmi povesteau că într-o bună zi au văzut cum toată pădurea de peste râu curgea la vale, în picioare, cu rădăcini cu tot... Ca în finalul lui Macbeth! Da, dar s-a oprit la timp... Iată pentru ce cred eu că aşezarea de aici, întru începutul ei cel mai îndepărtat, nu a fost făcută pentru obşte, fie ea cât de mică, ci pentru un singur om. E un foarte vechi loc de sihăstrie."

Schitul m-a fascinat şi pe mine, "câştigându-mi" admiraţia pentru totdeauna. În anul 1985, într-o vacanţă de vară din timpul cursurilor seminariale, am ajuns într-o seară, pe cărările munţilor, la Jgheaburi. Veneam peste munţi de la Iezer, Pahomie şi Pătrunsa. De bună seamă, acestea sunt printre cele mai frumoase toposuri din lume. Greutatea drumului a fost pe deplin răsplătită cu privelişti minunate, aer puternic ozonat şi albăstrimea de cer. Pe de altă parte, când am poposit la Jgheaburi, parcă ajunsesem acasă. Un loc primitor, cu susur de pârâu, flori neasemuit de frumoase şi căsuţe înălţate cu multă bună-cuviinţă.

Stareţa schitului, monahia Atanasia Petrean, ne-a primit cu toată căldura, ne-a ospătat şi odihnit, vorbindu-ne în cuvinte calde despre locul şi greutăţile vieţuirii pe acele meleaguri. Izvorul cu apă sulfuroasă are şi el o istorie interesantă, cu multe vindecări care se datorează în primul rând lucrării tămăduitoare a harului lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi în Biserică. De aceea la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, creştinii din satele învecinate vin să asculte slujbele şi duc la casele lor apa sfinţită şi vindecătoare.

Sunt sigur că părintele Grigore Andron, astăzi vrednic şi statornic preot în ţinutul Neamţului, îşi aminteşte de întâlnirea noastră, ca tineri seminarişti, cu frumuseţile Schitului Jgheaburi.

După mult aşteptata hodină, am participat şi la slujba de dimineaţă, ascultând-o psalmodiind pe maica Atanasia, neîntrecută cântăreaţă. Ne-am despărţit atunci şi nu ne-am mai întâlnit niciodată faţă către faţă. N-am putut uita însă în aceşti 25 de ani imaginea unui loc liniştit şi liniştitor, izolat de lume, dar foarte aproape de Dumnezeu. La fel a rămas în amintiri chipul hieratic al stareţei Atanasia. Când am început mai abitir să înţeleg cât de greu este să mergi pe drumul vieţii călugăreşti, m-am gândit adeseori la Jgheaburi şi la maica Atanasia, care reveneau periodic în evocările mele. Cei apropiaţi ştiu acest lucru.

(Arhim. Timotei AIOANEI , Ziarul Lumina, urmează şi partea a doua)