Steagurile bisericeşti sau praporii

Steagurile bisericeşti sau praporii (prapurii) sunt obiecte de cult păstrate în biserici, pe care ne-am obişnuit să le vedem purtate la înmormântări, la pelerinaje şi procesiuni.

Praporul, urmaşul steagului de luptă bizantin, purtând pe el semnul Sfintei Cruci sau reprezentări iconografice, este un simbol al luptei duhovniceşti şi totodată al biruinţei binelui.

Originea steagului bisericesc

Steagurile bisericeşti sunt întâlnite încă din secolul al IV-lea. Atunci când în războiul purtat împotriva lui Maxenţiu, i s-a arătat împăratului Constantin cel Mare, pe cer, semnul crucii, acesta a schimbat forma steagului imperial, adăugând pe el semnul crucii.

Acest steag (labarum) avea, după descrierea lui Eusebiu de Cezareea, următoarea formă: pe lângă o lance lungă, ferecată cu aur, trecea de-a curmeziş un sul de lemn, ambele formând o cruce. Deasupra, pe vârf, era întărită o coroană, compusă din aur şi pietre scumpe.

Pe coroană se afla semnul crucii (în forma literei X) şi, deasupra mijlocului acesteia, se ridica litera grecească (ρ), formând astfel monogramul lui Hristos ( însemnând deodată semnul crucii şi, prin literele iniţiale, numele lui Hristos).

De braţul orizontal al crucii era agăţat un steag sau o flamură roşie, de formă pătrată, împodobită cu pietre preţioase şi cusută cu fir de aur.

Sub semnul crucii, la marginea flamurei, se afla bustul împăratului împreună cu imaginile fiilor săi. De acest steag se folosea împăratul Constantin cel Mare pretutindeni, ca de un scut contra tuturor puterilor ostile ce i se opuneau, poruncind ca tuturor armatelor sale să li se pună înainte steaguri asemănătoare.

Cum a devenit steagul bisericesc obiect de cult, de veneraţie şi de procesiune?

Din vremea împăratului Constantin cel Mare, au luat aşadar steagurile militare ale imperiului roman, chipul steagurilor creştine, fiind introduse în scurt timp şi în cultul bisericesc.

Praporul ca obiect de cult a rezultat din asocierea labarum-ului legiunilor romane cu icoana creştină. Acesta a avut multă vreme o existenţă legată în mod direct de cea a steagului de luptă, ambele având ca loc de depozitare biserica şi participând împreună la procesiunile organizate cu ocazia marilor sărbători. Steagul era confecţionat iniţial din materiale textile scumpe, cu icoana brodată cu fire de aur şi argint.

În prezent, steagul bisericesc este confecţionat dintr-o bucată de pânză, aproximativ de un metru lungime şi 60 cm lăţime sau de dimensiuni şi mai mari, fixată pe un suport de lemn, o prăjină în forma de T, care are în vârf o cruce. Pe această pânză se pictează chipuri sfinte: Mântuitorul, sfinţi îngeri, Praznice Împărăteşti, icoana hramului bisericii.

Faţă de steagul bisericesc nu se pare să se fi manifestat vreo adoraţie specială, asemănătoare cu cea faţă de icoane, de Sfânta Evanghelie sau de crucifixul de pe tetrapod. Ca obiect de cult, şi-a impus însă verticalitatea, o verticalitate care „ţinteşte cerul”, care „relevă legătura între cer şi pământ”.

Steagul bisericesc în locaşurile de cult de la noi

În ceea ce priveşte existenţa praporilor în lumea romanească, cu modestele sale bisericuţe, se pare că aceştia lipseau din marea majoritate a comunităţilor ortodoxe până la mijlocul secolului al XVIII-lea. Puteau fi întâlniţi însă în catedrale şi marile mănăstiri de la noi.

Potrivit documentelor vremii, confecţionarea unui prapor costa de zece ori mai mult decât cea a unei icoane. Acesta este unul din motivele pentru care la noi convoaiele funerare nu porneau cu prapori în frunte, ci cu un brad, numit adeseori „steag” sau chiar „prapor”.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, bradul va ceda locul adevăratului prapor, şi asta după un consistent efort din partea autorităţilor ecleziastice.

Procesiunile religioase se desfăşurau de asemenea fără prapori, locul lor fiind luat de multe ori de alte steaguri, în special de cele nobiliare.

În biserică praporii se păstrează în pronaos. În unele biserici din Ardeal stau înşiraţi pe lângă pereţii laterali ai naosului.

Semnificaţia steagului bisericesc

Steagul bisericesc simbolizează steagul lui Hristos, împrejurul căruia se adună credincioşii spre a fi apăraţi în lupta împotriva păcatului, a duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi. El semnifică şi biruinţa lui Hristos asupra morţii.

De asemenea, steagurile bisericeşti exprimă biruinţa Bisericii asupra păgânismului, asupra persecutorilor ei şi asupra ereziilor.

Sursa: crestinortodox.ro