Pilde ortodoxe

Copi­lul şi pre­o­tul

Mer­gând prin parohia sa, un preot l-a auzit pe un copil vor­bind urât cu pri­e­te­nii săi de joacă şi înju­rând. Oprindu-se, l-a între­bat:
– Dacă cineva ar vorbi în limba engleză, ce ai crede des­pre el ?
– Că este un englez, a răs­puns băieţe­lul.
– Dar dacă cineva ar vorbi în limba spa­ni­olă ?
– Ar fi un spa­niol, desigur.

- Nu crezi că este la fel şi cu cel care vor­beşte “limba” lui Dum­ne­zeu ? Un creştin spune doar lucruri fru­moase şi folo­si­toare. De la omul rău, dim­po­trivă, nu auzi decât vorbe urâte, înju­ră­turi şi min­ciuni. Cum este sufle­tul omu­lui, aşa sunt şi vor­bele sale.

Fii atent ce spui, fiindcă, mai devreme sau mai târ­ziu, vei ajunge între cei a căror limbă o vor­beşti! Poţi ajunge între păcă­toşi şi dia­voli sau între îngeri şi sfinţi.

Omul este o cora­bie mică, în care se află lei şi bala­uri, otravă şi rău­tate, cărări bol­nave şi pră­păs­tii fără sfârşit. Dar, tot acolo este şi Dum­ne­zeu, sunt şi înge­rii, viaţa şi Împă­ră­ţia Dom­nu­lui, lumina şi Apos­to­lii, cetă­ţile cereşti şi como­rile de har: acolo, în sufle­tul omu­lui, sunt toate.”

(Sfân­tul Macarie)

Cri­mi­na­lul

La înce­pu­tul pri­mu­lui răz­boi mondial, pe vâr­ful unui munte, se afla cea mai temută închi­soare. Nimeni nu reu­şise să eva­deze vreo­dată de acolo. În gene­ral, cei tri­mişi aici erau fie con­dam­naţi la moarte pen­tru crime sau jafuri deo­se­bit de grave, fie ispă­şeau o pedeapsă foarte mare. Deşi era atât de bine păzită, într-o seară un cri­mi­nal a scă­pat. Toată noap­tea gar­die­nii l-au hăi­tuit cu câini, însă, spre dimi­neaţă, i-au pier­dut urma într-o pădure.

Fuga­rul, obo­sit după atâta goană, a văzut într-o poiană, o lumi­niţă la fereas­tra unei case. Desi­gur că acolo putea găsi ceva de mân­care şi haine. Cu dis­pe­rare, a năvă­lit în odaia mică, unde o ima­gine cu totul nea­ş­tep­tată îl ţin­tui în loc: o tânără femeie plân­gea lângă un copi­laş micuţ, care, de ase­me­nea, scân­cea. Pe masa goală, un rest de lumâ­nare lăsa în mica încă­pere o lumină slabă, în care se vedea, totuşi, chi­pul palid şi slă­bit al femeii.

Parcă tre­zit dintr-un coş­mar, eva­da­tul o îndemnă pe tânăra mamă să nu se spe­rie, se aşeză ală­turi şi o întrebă ce pro­bleme o fac atât de nefe­ri­cită. Aceasta, prin­tre lacrimi, i-a răs­puns că soţul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban şi că, de foame şi frig, copi­la­şul s-a îmbolnăvit.

- Lasă femeie, îi spuse puş­că­ri­a­şul, o să te ajut eu.

- Nu vreau să furi pen­tru mine şi nici să sufere cineva nu doresc.
– Nu-ţi face griji, nu va suferi nimeni! – i-a răs­puns omul şi a luat-o pe femeie cu el. Când au ajuns împre­ună în faţa poli­ţiei, aceasta l-a între­bat mirată:
– Ce faci ?
– Lasă, ţi-am spus că n-o să sufere nimeni. Vino!

Intrând cu ea în clă­di­rea poli­ţiei, omul s-a pre­dat, iar când şeful poli­ţiei a venit să vadă cu ochii lui dacă peri­cu­lo­sul puş­că­riaş este, în sfârşit, prins, acesta îi spuse:

- Femeia aceasta m-a găsit în casa ei, când încer­cam să fur câte ceva şi m-a adus aici. Dă-i recom­pensa pusă pe capul meu, o merită!
Cu lacrimi de recu­noş­tinţă în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recom­pensă foarte mare, deo­a­rece puţini cre­deau că cineva l-ar putea prinde şi preda pe cri­mi­nal. Bucu­ros că îl avea acum pri­zo­nier, şeful poli­ţiei a plătit ime­diat femeii suma enormă, după care l-a tri­mis pe fugar îna­poi la închi­soare, sub pază strictă.

După câteva zile, femeia, cerând o audienţă la direc­to­rul puş­că­riei, i-a poves­tit aces­tuia totul, aşa cum se întâm­plase cu ade­vă­rat. Uimit de bună­ta­tea deţi­nu­tu­lui său, cu oca­zia Sfân­tu­lui Cră­ciun ce se apro­pia, direc­to­rul l-a gra­ţiat, căci era obi­ce­iul ca, o dată pe an, să fie eli­be­rat puş­că­ri­a­şul care s-a pur­tat cel mai bine. Tim­pul a dove­dit că omul acela se schim­base cu ade­vă­rat, căci nici­o­dată nu a mai făcut ceva rău.

Oame­nii tre­buie să se ajute unii pe alţii. Nu te ajuţi pe tine decât ajutându-i pe cei­la­lţi. Dum­ne­zeu vede cu ce preţ cauţi binele altora şi nu pe al tău. Dacă un ase­me­nea om – cu lanţuri la mâini şi la picioare, obo­sit şi dor­nic de liber­tate, ce nu ducea cu sine decât o groază de păcate – a putut să o ajute pe femeia aceea, cu atât mai mult noi îi putem ajuta pe cei din jurul nos­tru. Să ne rugăm la Dum­ne­zeu să ne dea oca­zii de a face bine, fiindcă binele îl putem face cu sigu­ranţă. Şi nu e zi, fără să nu se ivească un ase­me­nea pri­lej. Nu tre­buie decât să-l vedem.

„Nu dărui celor­la­lţi după cum merită, ci după cum au nevoie.”

(Sfân­tul Ioan de Kronstadt)

Cele două vâsle

Demult, trăia un bătrân, om cu frica lui Dum­ne­zeu, ce-şi câş­tiga tra­iul tre­când călă­to­rii, cu barca sa, de pe un mal pe celă­lalt al unui râu. Într-o zi, în timp ce moşul îl tre­cea cu barca pe un tânăr, acesta observă că pe fie­care vâslă este ceva scris şi întrebă:

- De ce ai scris pe o vâslă “cre­dinţă” şi pe cea­laltă “fapte bune” ?

- Fiindcă aces­tea două mă con­duc în viaţă, răs­punse bătrâ­nul.
– Nu cred că omul are nevoie de amân­două, spuse cu îndrăz­ne­ală tână­rul. Este de ajuns doar una după care să îţi călă­u­zeşti viaţa: dacă faci “fapte bune”, eşti de folos celor­la­lţi, dacă ai “cre­dinţă”, îţi eşti ţie însuţi de folos.

Bătrâ­nul nu a spus nimic, dar a înce­put să vâslească cu o sin­gură vâslă. Barca nu a mai avan­sat nici un pic, învârtindu-se în loc. În felul acesta a înţe­les tână­rul ce-a vrut să spună omul: că acela cu suflet curat, adică lumi­nat de cre­dinţă, va avea şi o viaţă curată, adică încăr­cată de roa­dele bună­tă­ţii şi milei cre­ş­ti­neşti. Cum este sufle­tul omu­lui, tot aşa îi este şi viaţa.

Cre­dinţa fără bună­tate nu este decât ipo­cri­zie. Cel cu ade­vă­rat cre­din­cios Îl iubeşte pe Dum­ne­zeu, iubindu-i pe oameni. Fap­tele bune şi cre­dinţa sunt cele două aripi cu aju­to­rul cărora sufle­tul nos­tru se îna­lţă spre Dum­ne­zeu. Cu o sin­gură aripă nu poţi zbura!

„În fapte se arată cre­dinţa. Cre­dinţa fără fapte nu există.”

(Sfân­tul Simeon Noul Teolog)