„Către tine să ai inimă de judecător iar către aproapele inimă de mamă!”

Într-unul din volumele bogate în învăţături de suflet folositoare ale “Filocaliei”, Sfântul Isaac Sirul ne îndeamnă ca ori de câte ori nu putem stabili precis care ar trebui să fie măsura unui lucru bun să păstrăm acest cuvânt: “Către tine să ai inimă de judecător iar către aproapele inimă de mamă !”. Psalmistul David spune iarăşi că “de cele ce greşiţi în inimile voastre, să vă căiţi !” (Ps. 4,4); şi iarăşi: “mâniaţi-vă, dar  nu greşiţi !” (Ps. 4, 4).” Să nu apună soarele întru mânia voastră !” (Ef. 4,26) strigă Apostolul neamurilor, pentru că ”ajunge zilei răutatea ei !” (Mt 6,34).

Toate aceste citate nu sunt altceva decât fundamentarea creştină a faptului că Dumnezeu ne vrea veşnic în iubire. Iubirea veşnică a Lui Dumnezeu se concretizează în aceea  că noi primim mereu iertare şi dezlegare de păcatele noastre: “N-am venit să judec şi să pierd lumea, ci s-o mântuiesc !”(In 12,47). În lumea noastră cotidiană, atât  ura dintre semeni cât şi dragostea între creştini - a devenit  piatră de poticnire ! Toţi oamenii sunt de acord că religia creştină  ortodoxă este întemeiată pe porunca iubirii Lui Dumnezeu, dar şi a  aproapelui; la aceasta ne obligă textul Noului Testament: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi !” (Mt 19,19).” Aproapele” nu este caracterizat nici de neam, nici de vreun grad de rudenie, nici de interes, nu aduce vreun câştig special, nici nu prezintă vreun motiv pentru a fi iubit cu o măsură alta decât măsura  iubirii însăşi: “Iubiţi pe cei ce vă urăsc, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă fac rău !” (Mt. 5,44). Aceasta este porunca demolatoare a  zidurilor de piatră din inima omului. Aceasta este  piatra de poticnire pentru mulţi care s-au crezut ai Lui Hristos dar nu s-au învrednicit a-i vedea faţa sau a gusta din dulceaţa Împărăţiei mult râvnite. Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi, răstignit fiind pe Cruce, ca de altfel şi Sfântul Întâiul Mucenic Arhidiaconul Ştefan atunci când era omorât cu pietre, - au împlinit cu propria pildă  porunca de căpătâi a iubirii: “Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac !” (Lc. 23,34), - “nu le socoti lor păcatul !” (F.A. 7,60). Numai că, din păcate, la capătul a două mii de ani de Evanghelie şi creştinism, după mii de volume cu conţinut creştinesc şi în ciuda a milioane de texte exegetice menite să ne apropie mai mult de înţelegerea profundă şi corectă a învăţăturii Fiului Lui Dumnezeu, totuşi ura dintre oameni şi duşmănia dintre creştini au ajuns până la uşile Sfintelor Altare, unde mulţi dintre noi aducem scrise pe pomelnicele pentru Acatist sau Sfânta Liturghie, numele duşmanilor noştri, pentru a fi pedepsiţi aspru şi necruţător de… Bunul Dumnezeu!

Să iertăm tot ce avem împotriva cuiva!

Sfânta Evanghelie ne îndeamnă să iertăm tot ce avem împotriva cuiva, să lăsăm darul la uşa altarului, mai întâi să ne împăcăm cu pârâşul pe cale, abia apoi să aducem darul; numai că, odată cu darul, noi aducem şi ura din inimile noastre (încercând, de s-ar putea, să o revărsăm chiar în lăuntrul Sfântului Altar), cerând Lui Dumnezeu dreptate pentru nedreptăţile noastre, denaturând astfel cuprinsul Rugăciunii Domneşti, “Tatăl nostru”, după adaptarea la forma vieţii noastre: “Fie Doamne voia mea, să nu mai fie voia Ta !”.

De câte ori căutăm să aflăm măsura iubirii în Sfintele Scripturi, să ne aducem aminte de cuvintele Mitropolitului Antonie al Ardealului: “De câte ori am judecat pe cineva pentru o pricină, ca să nu greşesc, am cântărit situaţia totdeauna prin prisma propriului meu “eu”: dacă aş fi fost eu în locul celui osândit - ce mi-aş fi dorit de la cel ce osândeşte greşeala ? Desigur, întotdeauna am oferit iertarea, pentru că a ierta înseamnă a iubi şi a te asemăna cu Dumnezeu !”. Îndumnezeirea este şi scopul vieţii noastre creştine însăşi, pentru care nutrim permanent dorul după unirea cu Dumnezeu. Inima se dovedeşte a fi deopotrivă  împărăţie a vieţii şi a morţii, sau locul cel mai adânc al iubirii şi al urii: “Ce cugetaţi cele rele în inimile voastre ?” (Mt. 9,4)

(Părintele Calistrat, Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi)