Vinerea Mare, ziua iubirii dumnezeieşti

Biserica Ortodoxă rememorează astăzi şi retrăieşte două evenimente cutremurătoare din istoria mântuirii: răstignirea Fiului lui Dumnezeu pe cruce şi punerea Sa în mormânt. Slujba scoaterii Sfântului Epitaf la Vecernie şi cântarea Prohodului la ceasul serii sunt cele mai dramatice slujbe ale Ortodoxiei, însă dincolo de acest aspect transpare, în mod surprinzător, sentimentul iubirii lui Dumnezeu care aduce nădejdea Învierii.

Despre iubirea mântuitoare a Domnului Hristos, arătată până şi pe cruce, ne vorbeşte Preasfinţitul Părinte Ioachim Băcăuanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului.

Moartea pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu este semnul iubirii supreme a Sfintei Treimi faţă de om

De obicei, atunci când vorbim de Vinerea Mare sau Vinerea Sfintelor Patimi, vorbim, de fapt, despre iubirea lui Dumnezeu dusă dincolo de posibilităţile şi de înţelegerea omenească, dincolo de percepţia umană. Această zi sfântă din Săptămâna dumnezeieştilor şi înfricoşătoarelor Patimi ne descoperă un adevăr fundamental, acela că Dumnezeu îl iubeşte pe om, şi nu oricum: l-a creat din iubire şi, chiar în ciuda faptului că a căzut în păcatul neascultării, iubirea lui Dumnezeu nu l-a părăsit. Dumnezeu nu şi-a părăsit niciodată creatura sa, cu atât mai puţin pe om, care a fost creat pentru a fi împăratul creaţiei şi pe care l-a înzestrat, ca semne ale iubirii Sale, cu conştiinţă de sine şi cu libertate. Cu toate că el a căzut, totuşi Dumnezeu nu l-a părăsit, ci l-a căutat în multiple feluri: a trimis prooroci, a trimis învăţători, a trimis judecători prin care să manifeste iubirea Sa faţă de om şi faţă de creatură, care, odată cu căderea omului, suspina şi ea pentru restaurarea fiinţială. Aşadar, Dumnezeu, pentru faptul că l-a iubit pe om, nu l-a părăsit niciodată şi de aceea a ales un plan de mântuire pentru el a cărui împlinire se vede tocmai în Vinerea Patimilor. Moartea pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu este semnul iubirii supreme a Sfintei Treimi faţă de om. Dumnezeu Însuşi "S-a smerit pe Sine chip de rob luând", făcându-Se asemenea nouă dar fără de păcat, pentru a-l scoate pe om din robia păcatului şi a morţii şi a-l restaura fiinţial. În Vinerea Patimilor, vorbim de cea mai mare smerire a lui Dumnezeu, numită în limbaj teologic chenoză. Până în Vinerea Patimilor au fost mai multe chenoze adică mai multe smeriri ale lui Dumnezeu.

"Hristos a murit iubind"

Întreaga viaţă pe pământ a Mântuitorului a fost chenotică, însă putem aminti cel puţin cinci momente semnificative ale smeririi Sale. Prima smerire a lui Dumnezeu a fost pogorârea în pântecele Născătoarei de Dumnezeu, de la Duhul Sfânt. A doua smerire a fost coborârea din pântecele Fecioarei Maria în peştera din Bethleem; acesta este un plan dumnezeiesc cu totul aparte, pe care nu-l putem înţelege deplin cu mintea noastră limitată. Înţelegerea acestui adevăr implică un act de credinţă. Doar prin credinţă putem accepta că acel prunc smerit, născut în ieslea Betleemului, era Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Creatorul cerului şi al pământului, Logosul întrupat în istorie. A treia chenoză sau smerire a fost Botezul: Mântuitorul se prezintă la Ioan Botezătorul pe malul Iordanului, iar acesta simte în sufletul său că Acela este Mesia şi evită să-L boteze. Iar Hristos atunci îi răspunde: "Lasă acum să se împlinească toată dreptatea!" Acest "lasă acum" era, de fapt, un plan al lui Dumnezeu pe care Ioan nu îl cunoştea: Dumnezeu-Fiul se coboară în apele Iordanului care erau impregnate de toate fărădelegile lumii. Apele baptismale erau apele în care omul îşi lăsa murdăriile sale, păcatele sale, toate fărădelegile. El care nu avea păcat intră în apele Iordanului şi ia asupra Lui, toate păcatele umanităţii. Ce smerenie! Se coboară până în adâncuri ca să îl mântuiască pe om pentru faptul că îl iubea. Luând păcatele lumii întregi asupra Lui, merge să suporte a patra chenoză, pe care o sărbătorim noi în Vinerea Patimilor pentru faptul că acele păcate le-a ţintuit pe lemnul Crucii. Crucea, această formă geometrică din univers, cel mai groaznic instrument de tortură, devine prin răstignirea lui Hristos, Altarul sfânt pe care s-a adus jertfa mântuirii noastre. Când îl privim pe Hristos răstignit pe cruce, avem în faţa ochilor icoana sublimă a iubirii supreme a lui Dumnezeu care acceptă calea suferinţei mântuitoare. Chiar dacă a murit pe Cruce, El a murit iubind. În această zi, noi facem ontologia iubirii, nu ontologia morţii, deoarece prin faptul că Iisus a murit pe Cruce a abolit civilizaţia morţii; prin Iisus Hristos, moartea a fost biruită iar civilizaţia morţii a fost înlăturată.

(Gheorghe-Cristian POPA, Trinitas TV)