Despre valoarea sufletului

În predica Sfintei Evanghelii de duminică se vorbeşte despre cinstea omului şi despre valoarea sufletului omenesc. Iată ce spune Mântuitorul: Ce va folosi omul de ar dobândi toată lumea, dar îşi va pierde sufletul său? (Marcu 8, 36). Apoi zice: Ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său (Marcu 8, 37). Auziţi, fraţii mei, cât de mare şi nemăsurată valoare are sufletul nostru şi la câtă cinste şi preţuire l-a ridicat Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos? Şi dacă este aşa, cine va putea vreodată a se împotrivi acestui adevăr?

Sfânta Scriptură are obicei de multe ori să numească pe om "suflet". Iată ce spune la Facere: Iar sufletele care au intrat cu Iacob în Egipt şi care au ieşit din coapsele lui, au fost de toate şaizeci şi şase de suflete, afară de femeile feciorilor săi (Facere 46, 26). Iată că Sfânta Scriptură îl numeşte pe om "suflet". Şi de ce îl numeşte Sfânta Scriptură pe om "suflet"? Răspunsul este acesta: pentru valoarea cea mare ce o are sufletul faţă de trup. Dar poate cineva să-i spună sufletului om? Nu, omul se poate numi suflet, dar sufletul nu se poate numi om. Pentru că sufletul are fire nevăzută, iar trupul are fire văzută şi simţită, şi numai cînd acestea se unesc într-un singur ipostas atunci se cheamă om. Dar nici sufletul nu se cheamă om fără trup, nici trupul nu se zice fără suflet.

În om se reunesc toate lumile create de Dumnezeu

Căci omul este un ipostas unit din două firi, suflet şi trup.

Ce este omul? Omul este un sâmbure şi un centru al întregii lumi pe care a zidit-o Dumnezeu în cer şi pe pământ. Omul este fiinţă care ţine legătura cu cele patru feluri de lumi pe care le-a făcut Dumnezeu în Univers. El comunică cu întreaga creaţie însufleţită: cu regnul mineral, cu lumea vegetală, cu lumea animalelor şi cu lumea nevăzută a îngerilor, adică cu lumea cea gânditoare. Deci omul este un centru al lumii văzute şi al celei nevăzute, de aceea Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură îl numeşte pe om "mare" (Isus Sirah 3, 18). Şi în alt loc zice: Mare este omul şi cinstit bărbatul milostiv.

Dar de ce îl numeşte mare? Pentru că în om se reunesc toate lumile create de Dumnezeu şi pentru că, peste toate acestea, el este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26). Pentru că omul uneşte în sine cele patru lumi în mic, omul se numeşte "microcosmos", adică lume mică. După Sfântul Grigorie Teologul şi după alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii lui Hristos omul se cheamă şi macrocosmos, fiindcă este mai mare decât toate creaturile văzute. Omul este o lume mare în cea mică, deoarece el uneşte în sine nu numai lumea cea văzută şi simţită ci şi pe cea nevăzută a îngerilor şi, pe deasupra tuturor, el este singura creaţie făcută după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27).

Omul, un fel de înger amestecat din două firi

Să vedem în ce fel omul se împărtăşeşte de însuşirile îngereşti. Îngerii se tâlcuiesc slugi ale lui Dumnezeu, după cum este scris: Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc (Psalmi 103, 5). Îngerii sînt cei ce ne ajută în necazuri, în scârbe şi în ispite. Ei se bucură neîncetat de cei ce cresc în virtute şi se mâhnesc de cei ce cad în păcate şi le ajută să se ridice din nou prin pocăinţă. Îngerii slujesc la mântuirea sufletelor omeneşti şi niciodată nu ne părăsesc, până la ieşirea noastră din viaţa aceasta.

Îngerii alcătuiesc ceata cea mai aproape de noi, lor li s-a dat spre pază pământul şi slujesc mai aproape de noi la mântuirea sufletelor oamenilor. De aceea Sfântul Apostol Pavel a zis:Îngerii oare nu sînt toţi duhuri slujitoare, trimişi spre slujbă, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii? (Evrei 1, 14).

Sufletul omului are şi el de la Dumnezeu o lucrare asemănătoare cu a îngerilor. El are credinţă şi dragoste de Dumnezeu şi Îi slujeşte cu frică şi cutremur. Sufletul omului are şi el putere de a sluji, de a ajuta pe fraţii săi, de a-i mângâia în necazuri, de a-i întări cu cuvântul şi de a veni întotdeauna spre ajutorul lor. Pentru aceasta omul este un fel de înger amestecat din două firi, cum îl numeşte Sfântul Ioan Damaschin (Dogmatica, cap. 12, Bucureşti, 1938).

„Omul este frate cu îngerul după puterea sa cuvântătoare...”

Sfântul Grigorie de Nyssa, marele filosof duhovnicesc, spune şi el că "omul este frate cu îngerul după puterea sa cuvântătoare. Ce este mintea omului, aceea este şi îngerul cu trup" (Sf. Grigorie de Nyssa, Comentar la viaţa lui Moise, p. 813). Căci trebuie să ştim că numai Dumnezeu este cu desăvârşire netrupesc, că toţi îngerii au trupurile lor. Dar trupurile lor sînt preasubţiri, din foc ceresc şi sînt numiţi în scrierile bisericeşti "netrupeşti".

Sufletul nostru nu este străin nici de lucrarea arhanghelilor. El are memorie dată de Dumnezeu, ţine minte toate, iar mintea lui, dacă este luminată de Preasfântul Duh, împărtăşeşte şi binevesteşte Evanghelia în care este cuvântul lui Dumnezeu şi toate învăţăturile mântuitoare de suflet. Omul, asemenea începătoriilor, stăpâneşte oraşe, ţări şi ţinuturi, dă legi şi conduce suflete după cum a zis Dumnezeu: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi (Facere 1, 28).

La trei săptămâni de la începutul Postului Mare

Au trecut trei săptămâni din Sfântul şi Marele Post al Paştelui. În acest timp unii creştini s-au rugat mai mult, au venit la biserică, au postit, s-au împăcat cu oameni şi cu Dumnezeu, s-au spovedit şi împărtăşit. Aceştia s-au îngrijit cum trebuie de sufletele lor. Dar mulţi încă n-au venit, deşi Hristos îi cheamă şi îi aşteaptă.

În Duminica a treia din Postul Mare, numită "a Sfintei Cruci", după cum vedeţi, se scoate cu mare evlavie în mijlocul bisericii Sfânta Cruce. De ce se scoate Crucea la jumătatea postului în biserică pentru închinare, unde stă o săptămână? Se scoate pentru a ne întări şi a ne îmbărbăta în nevoinţa postului, ca să-l putem parcurge cu folos până la capăt. Căci privind la Sfânta Cruce şi cugetând la patimile Domnului uităm de necazurile vieţii şi primim putere pe calea mântuirii.

Crucea zdrobeşte pe diavoli şi-i alungă dintre noi

Crucea ne-a adus mântuirea şi împăcarea cu Dumnezeu. Crucea a sfărâmat prin Înviere porţile iadului. Crucea ne-a deschis raiul şi a biruit moartea. Crucea zdrobeşte pe diavoli şi-i alungă dintre noi. Crucea este scară de mântuire a lumii care ne urcă la cer. Să urcăm la Dumnezeu pe scara Crucii. Să ne împăcăm şi să ne iubim prin jertfa Sfintei Cruci. Să ne silim a ne duce fiecare crucea noastră cu smerenie, cu răbdare şi cu nădejdea mântuirii. Să nu deznădăjduim în boli, în suferinţe şi în mulţimea necazurilor vieţii. Să ne gândim că toţi părinţii, înaintaşii şi sfinţii noştri au suferit şi şi-au dus crucea cu răbdare şi bucurie până la capăt.

Deci să ne întărim şi noi, fraţii mei, în nevoinţa postului. Înaintea noastră merge Însuşi Hristos Mântuitorul lumii cu Crucea în spate. Să-I urmăm şi noi cu credinţă şi bărbăţie, lucrând ziua şi noaptea la mântuirea sufletelor noastre. Şi ajungând cu bucurie la Sfintele Paşti, să îngenunchem în faţa Crucii şi împreună să cântăm: "Crucii tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfânta Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!" Amin. (Părintele Cleopa)