Persoana umană este coroana, desăvârşirea universului lui Dumnezeu; ea este microcosmos şi mijlocitor, preot şi rege al întregii creaţii. Acesta este paradoxul omului: faptul că reprezintă un ciudat amestec de măreţie şi fragilitate, de posibilităţi infinite şi de eşecuri concrete; cum a spus Sfântul Grigorie Teologul, "el (omul) este în slăbiciunea sa la jumătatea drumului dintre duh şi materie, între slavă şi decadenţă". Trebuie să vedem omul aşa cum a vrut Dumnezeu să fie, adică după chipul şi asemănarea Sa. Asta nu înseamnă că trebuie să uităm că "eu nu sunt decât pământ şi cenuşă", ceea ce este, vai!, suficient de evident pentru noi toţi.
Condiţia umană, a omului creat după chipul Dumnezeului Treime este rezumată de un text al rabinului Bunam în următoarele cuvinte: Fiecare trebuie să aibă două buzunare încât să poată lua din unul sau din altul, după nevoile sale. În buzunarul din dreapta al oricărui om se găsesc cuvintele: "lumea a fost creată pentru mine", iar în cel din stânga aflăm cuvintele: "nu sunt decât pământ şi cenuşă".
În noi înşine şi în societatea care ne înconjoară vedem pretutindeni dovezile eşecului omului, ale păcatului şi ale finitudinii omeneşti, vedem ură şi conflicte, alcoolism şi toxicomanie, singurătate, teamă, depresie şi sinucideri. Mecanismul uman, extrem de sensibil, îşi dereglează echilibrul delicat foarte uşor. Şi totuşi, omul reprezintă mai mult decât această imagine sumbră, mult mai mult. Niciodată, în nici un moment, nu trebuie să uităm celălalt buzunar: "lumea a fost creată pentru mine".
Să începem a privi întâi în sus, înainte de a privi în jos; să îndreptăm privirile noastre spre lumină, înainte de a plonja către străfunduri.
Misterul omului
Primul lucru de spus privind persoana umană este că noi suntem o taină pentru noi înşine. Cine sunt eu? Ce sunt eu? Răspunsul nu este deloc evident. "Există multe lucruri ciudate", constată Sofocle în Antigona "şi nici unul nu este mai straniu decât omul". Asupra acestui punct Scriptura şi Părinţii sunt de acord. "Inima omului este de nepătruns" şi noi nu putem descoperi decât puţin din adâncimile sale. "Şi-a desluşit cineva propriul suflet?" întreabă Sfântul Grigorie de Nyssa. Părinţilor le plăcea să citeze inscripţia care era înfăţişată pe templul din Delfi: "Cunoaşte-te pe tine însuţi". "Cea mai importantă dintre toate lecţiile, remarcă Clement al Alexandriei este că trebuie să te cunoşti pe tine însuţi." Dar toţi au fost determinaţi să recunoască foarte repede că a se cunoaşte pe sine însuşi nu este un lucru uşor. Nimeni nu se poate defini în cuvinte, noi nu înţelegem decât o parte din ceea ce implică existenţa unei persoane, decât o infimă fracţiune din potenţialul infinit care este latent în persoana umană. Taina cea mai adâncă în ordinea creaţiei este omul însuşi. Dacă teologia noastră, discursul nostru despre Dumnezeu trebuie mereu să prezinte o dimensiune apofatică, aceasta se potriveşte de asemenea şi antropologiei.
Să începem prin a reflecta cu respect amestecat cu teamă la misterul viu al propriei noastre fiinţe; să regăsim sentimentul de uimire în faţa propriei persoane. "Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile tale" (Ps. 139, 14).
Dacă omul se cunoaşte pe sine însuşi, el îl cunoaşte pe Dumnezeu
Dumnezeu a zis atunci: "Să facem pe om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră" (Fac. 1, 26). Cu privire la cuvintele "după chipul Nostru", să fim atenţi la prepoziţia după.
În Geneză nu se spune că omul este chipul sau icoana lui Dumnezeu, ci că el este după chipul sau analog chipului. În Scriptură şi la Sfinţii Părinţi, părerea unanimă este că singur Hristos este "chipul lui Dumnezeu" (2 Cor. 4, 4; Col. 1, 15), în timp ce omul este "după chipul", deşi găsim şi contrariul în 1 Cor. 11, 7. Distincţia este importantă. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Hristos este Fiul unic prin natură al lui Dumnezeu, astfel încât El singur este chipul, în timp ce noi, ca persoane create, suntem chemaţi să devenim fii prin har şi adopţie.
A fi persoană umană implică o relaţie, o orientare, o relaţie cu Dumnezeu. Omul are pe Dumnezeu în centrul fiinţei sale, Dumnezeu este elementul determinant al umanităţii omului. Când spunem om, spunem de asemenea Dumnezeu. Să reluăm citarea precedentă din Sfântul Chiril al Alexandriei: "Cea mai importantă din toate învăţăturile este că trebuie să te cunoşti pe tine însuţi", zice el şi continuă: "căci dacă un om se cunoaşte pe sine însuşi, el îl cunoaşte pe Dumnezeu; şi dacă-l cunoaşte pe Dumnezeu, devine asemenea lui Dumnezeu". Dacă omul se cunoaşte pe sine însuşi, el îl cunoaşte pe Dumnezeu, căci omul este expresia finită a automanifestării infinite a lui Dumnezeu.
Astfel, a spune că omul este după chipul lui Dumnezeu înseamnă să afirmi că omul este creat pentru comuniune cu Dumnezeu, şi că el, dacă respinge această comuniune, încetează să mai fie autentic. Omul fără Dumnezeu nu mai este om. Respingeţi pe Dumnezeu şi veţi renega pe om, secularizarea înseamnă dezumanizare. Singura temelie sigură a libertăţii şi demnităţii umane este convingerea că orice persoană este zidită după chipul lui Dumnezeu.
Aici, în această creaţie a omului după chipul lui Dumnezeu, discernem în parte pentru ce persoana este un mister: pentru că este după chipul lui Dumnezeu, iar omul reflectă caracterul tainic al arhetipului său.
Asemenea Creatorului său, omul este inaccesibil logicii umane. Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât printr-o relaţie personală de iubire - acesta este punctul de plecare al teologiei apofatice - şi, la fel, omul nu poate fi cunoscut decât în acelaşi mod.
După ce a zis "să facem om după chipul Nostru…", Dumnezeu în cartea Facerii vorbeşte imediat de suveranitatea omului asupra restului creaţiei: "şi să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele… şi tot pământul" (Fac. 1, 26).
Riscul libertăţii
Omul creat după chipul lui Dumnezeu nu este un sclav, ci un rege. Una din întrebările pe care şi le puneau rabinii evrei era următoarea: "Care ar putea fi cel mai periculos lucru din care ar putea să apară puterea răului?", şi răspunsul era: "Din faptul că omul poate uita că este fiul unui împărat".
Chipul lui Dumnezeu în om este astfel în raport strâns cu posibilitatea alegerii morale a lui, cu libertatea sa. Aşa cum Dumnezeu este liber, şi omul este liber. Omul este liber, cu această diferenţă că libertatea lui Dumnezeu este nemărginită, iar a omului este una limitată.
Citim în Omiliile Sfântului Macarie: "Cerul, soarele, luna şi pământul nu au liber arbitru. Dar voi, voi sunteţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu pentru că, tot aşa cum Dumnezeu este propriul său stăpân şi face ceea ce doreşte - şi dacă vrea poate trimite pe cel drept în iad şi pe cel păcătos în Împărăţie, dar El nu vrea să facă aşa - la fel, voi sunteţi propriii voştri stăpâni, şi dacă vreţi, vă puteţi distruge pe voi înşivă".
Ca fiinţe vii, zidite după chipul lui Dumnezeu, noi nu suntem victime neputincioase ale mediului sau ale unor cauze inconştiente, ci suntem liberi.
În fiecare zi, în fiecare ceas, Dumnezeu ne propune o alegere între bine şi rău, între viaţă şi moarte, şi El ne cere să alegem (Deut. 30, 15-19).
În ciuda complexităţii tehnologiei şi a descoperirilor psihanalizei, nu există în tot universul nimic mai important decât actul alegerii deliberate săvârşite de către persoana umană creată după chipul lui Dumnezeu. Cum afirmă Kierkegaard, "lucrul cel mai formidabil dăruit omului este alegerea, libertatea".
Puţini gânditori din secolul trecut au înţeles acest lucru mai bine decât Nicolai Berdiaev. El scria în autobiografia sa: "Mi se spune filozoful libertăţii. Un episcop m-a numit într-o zi chiar "sclavul libertăţii". Şi este adevărat, iubesc libertatea mai presus de orice. M-am născut din libertate, ea m-a zămislit. Libertatea este pentru mine ceva primordial. În libertate este ascunsă taina lumii. Dumnezeu a voit libertatea şi din ea a apărut tragedia lumii. Libertatea este la început, dar şi la sfârşitul lumii. Dumnezeu nu este prezent decât acolo unde este libertatea şi nu acţionează decât prin intermediul ei. (…) Totul în viaţa omenirii trebuie să se petreacă datorită libertăţii, prin încercarea libertăţii, prin respingerea ispitelor care trădează libertatea. Poate că aici se găseşte sensul căderii primilor oameni".
Dar Berdiav adaugă - şi aceasta este ceea ce învaţă şi Dostoievski în "Legenda marelui inchizitor" din "Fraţii Karamazov" -, darul libertăţii este o cruce pentru om, o ocazie pentru jertfă şi suferinţă: "Am ştiut din totdeauna că libertatea aduce cu sine durerea, în timp ce servilismul o atenuează. Libertatea nu este comodă, cum o cred adversarii care o calomniază, ea este dură, este un jug zdrobitor. Oamenii renunţă uşor la ea pentru a-şi uşura condiţia lor". Şi totuşi, din momentul în care omul renunţă la libertatea sa, el încetează să mai fie autentic uman.
(Traducere de Augustin PĂUNOIU din "La Trinité, coeur de notre vie", Mgr. Kallistos Ware, în Contacts, revue orthodoxe de théologie et de spiritualité, tome 36, 1984, sursa: Ziarul Lumina)
( 5 mar 2012, 11:55:35