Învăţătura Bisericii Ortodoxe despre post (II)

Postul, ca abţinere totală sau parţială de la anumite feluri de mâncare, pe o perioadă mai mică sau mai mare este o practică foarte veche. El este o poruncă divină pe care o găsim formulată chiar de la începutul creaţiei când Dumnezeu se adresează primului om zicându-i: “Din toţi pomii din răi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit”. Aceasta îl îndreptăţeşte pe Sfântul Vasile cel Mare să afirme că “postul este de aceeaşi vârstă cu omenirea, pentru ca el a fost legalizat în Paradis”. Legea lui Moise, pe care acesta a primit-o în urma unui post de 40 de zile, reglementează în amănunt dispoziţiile privitoare la post în Vechiul Testament, precizând mai ales timpul postirii. Astfel, este cunoscut postul din ziua curăţirii sau ispăşirii din ziua a zecea a lunii a şaptea, când sufletele trebuie smerite prin post. La acestea s-au adăugat alte posturi generale în diverse luni (a patra, a cincea, a şasea şi a zecea). Toate aceste posturi erau de cate o singură zi. Cu vremea, evreii au ajuns să postească în fiecare lună câte o zi, iar cei mai zeloşi (fariseii) cate două zile pe săptămână, luni şi joi: „postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuiala din tot ce câştig”. Vechiul Testament mai aminteşte şi de posturi generale speciale, practicate şi în diverse împrejurări triste din viaţa poporului evreu ori pentru înlăturarea unor pedepse divine. De asemenea, în Vechiul Testament se practică şi postul particular sau individual cum este cel al lui Moise de 40 de zile, al lui Daniil în Babilon, de trei săptămâni, al regelui David, al pro¬orocului Ilie şi al proorociţei Ana. Atât posturile generale cât şi cele particulare erau însoţite de acte de pocă-inţă, postul urmărind smerenia în faţa lui Dumnezeu şi diminuarea pof¬telor trupeşti.

Postul trebuie însoţit de rugăciune, fiind un mijloc de luptă împotriva ispitelor diavolului

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a postit şi El înainte de începutul activităţii Sale publice. După postul Său de 40 de zile, în pustiu, El a început propovăduirea, arătând strânsa corelaţie în procesul de desăvârşire morală. El a învăţat şi pe ucenicii Săi cum să postească, accentuând starea sufletească corespunzătoare acestui act care nu trebuie făcut de formă. De asemenea, El a arătat că postul trebuie în¬soţit de rugăciune, fiind un mijloc de luptă împotriva ispitelor diavolului. De altfel, în multe locuri din Noul Testa¬ment, postul este recomandat ca mijloc de îndreptare, de elevaţie spiri-tuală şi de pocăinţă.
După exemplul Mântuitorului Iisus Hristos, postul a fost practicat şi de Sfinţii Apostoli mai ales înainte de a începe lucrarea lor de propovăduire a Evangheliei. Au postit şi au învăţat şi pe ucenicii şi urmaşii lor să practice postul unit cu rugăciunea. Etimologic, postul este definit ca o perioadă de timp care precede o sărbătoare. De asemenea acest termen se referă la înfrânarea sau abţinerea totală de la mâncare şi băutură pentru o perioadă de timp mai scurtă sau mai lungă, practică întâlnită în multe religii ale lumii.  „Chiar de la început, făcând Dumnezeu pe om l-a dat şi 1-a predat în mâinile postului şi ca unei mame iubitoare şi ca unui dascăl iscusit i-a încredinţat mântuirea lui “(Sfântul Vasile cel Mare). Postul este înfrânarea de la toate mâncărurile sau la caz de boală numai de unele, de asemenea şi de băuturi şi de toate cele lumeşti şi de toate poftele rele. încă şi pentru a ucide poftele trupului şi a primi harul lui Dumnezeu.

Postul înţelepţeşte pe legiuitori; postul este bun talisman al sufletului

În Vechiul Testament întâlnim harul postirilor prin proorocul Isaia, care lepădând postul iudaic ne arată adevăratul post. De multe ori noi ne gândim cu tristeţe la perioadele de post care se apropie „cel trist nu primeşte cunună, iar cel care suspină nu biruie”. Postul este metoda cea mai eficientă de a omorî păcatul ascuns în adâncul nostru. Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă să alergăm cu bucurie la darul postului, unul nou şi mereu în floare. Ştim că Moise prin post s-a urcat pe munte, chiar dacă jos la poalele muntelui lăcomia la mâncare i-a înnebunit pe oameni să se închine idolilor: „poporul, spune Scriptura, s-a aşezat să mănânce şi să bea şi s-a sculat să joace”. Dacă Moise n-ar fi fost înarmat cu postul, n-ar fi îndrăznit să se apropie, nici n-ar fi cutezat să intre în nor.
Prin post am primit poruncile scrise, iar ,,postul naşte pe profeţi, întăreşte pe cei puternici; postul înţelepţeşte pe legiuitori; postul este bun talisman al sufletului, tovarăş credincios al trupului, armă pentru luptători, loc de exerciţiu pentru atleţii credinţei. Mai mult, chipul în care au trăit oamenii în rai este o imagine a postului, nu numai pentru că, ducând o viaţă îngerească, ajunseseră prin cumpătare la asemănarea cu îngerii, ci şi pentru că nu erau cunoscute locuitorilor paradisului toate cele născocite mai târziu de om”.

Concluzie

După ce toate acestea sunt spuse, trebuie totuşi să amintim că oricât de limitată ar fi postirea noastră, dacă este o postire adevărată, va conduce către ispită, slăbiciune, îndoială şi tulburare. Altfel spus, va fi o adevărată luptă, şi probabil că vom cădea de multe ori. Dar adevărata descoperire a vieţii creştine ca luptă şi nevoinţă reprezintă trăsătura esenţială a postiri. O credinţă care nu a biruit îndoielile şi ispita este rar o credinţă adevărată. Din păcate, în viaţa creştină nu este posibil nici un progres fără amara experienţă a căderilor. Prea mulţi încep postirea cu entuziasm şi renunţă după prima cădere. Dacă după ce am căzut şi ne-am supus poftelor şi patimilor noastre reluăm totul de la capăt şi nu renunţăm indiferent de câte ori cădem mai devreme sau mai târziu, postirea noastră va purta roadele sale duhovniceşti.

Să fii limitat şi smerit, dar consecvent şi serios

Între sfinţenie şi cinismul care ne trezeşte din orice iluzie se află marea şi dumnezeiasca virtute a răbdării – răbdarea, mai întâi de toate, cu noi înşine. Nu există un drum mai scurt către sfinţenie; pentru fiecare pas trebuie să facem un sacrificiu total. Aşadar, este mai bine şi mai sigur să începem de la un minimum – doar cu puţin peste posibilităţile noastre fireşti – şi să creştem efortul nostru puţin câte puţin, decât să încercăm să sărim foarte sus la început şi să ne rupem câteva oase când revenim pe pământ. Pe scurt: de la un post simbolic şi nominal – postul ca obligaţie şi obicei – trebuie să ne reîntoarcem la adevăratul post. Să fii limitat şi smerit, dar consecvent şi serios. Să cântărim onest capacitatea noastră duhovnicească şi fizică şi să acţionăm ca atare – amintindu-ne, totuşi, că nu există post, fără stârnirea acestei capacităţi, fără a introduce în viaţa noastră o dovadă dumnezeiască, cum că cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.

(sursa: www.foaienationala.ro)