Omul care râde

Pentru tinerii care se plictisesc în autobuz de cele mai multe ori se ivesc diverse ocazii în care fără măcar să mai aştepte acceptul partenerului de conversaţie, încep să interpreteze diverse faze mai mult sau mai puţin comice. De cele mai multe ori de asemenea se încinge un adevărat recital de glume nu foarte izbutite, presărate din abundenţă cu obscenităţi şi gesturi largi, grăitoare. Este uşor de remarcat că nu chiar toată lumea apreciază acest tip de pseudo-divertisment. Dimpotrivă. Dar ce se poate face? Vehiculul este în mişcare şi actorii de ocazie - într-o formă de zile mari, potrivită, totuşi, unei alte scene.
Aceste manifestări, uşor cabotine, îşi au explicaţia lor, cu adânci rădăcini în crizele de tot felul care au trecut peste neamul nostru. Expresia "haz de necaz" este tot mai des invocată pentru a scuza vaste ieşiri în decor şi încălcări flagrante ale bunului-simţ. Cu toate că mai potrivită este expresia referitoare la "călcatul în străchini". Şi remarc un lucru ciudat: mulţi dintre noi nu mai ştiu unde este graniţa dintre firesc şi exagerare. Graniţă cunoscută în mod simplu nu celor îngrădiţi de vreo lege arbitrară, ci acelora îndrumaţi de cele mai simple norme ale unei educaţii corecte.
Râsul este o reacţie normală, specifică oamenilor, la stimuli care dau naştere satisfacţiei sau veseliei. Nimic mai natural decât o persoană fericită ori amuzată. Există, însă, un loc şi un timp pentru toate. Iar excesul, în nici un domeniu, nu a dus la ceva bun. Orice aspect al firii noastre împins dincolo de limitele firescului rupe un echilibru. Persistarea în nefiresc ne transformă în personaje bizare, trist rătăcite pe cărările absurdului. Şi absurdul, oricât am încerca să îi dăm o altă înfăţişare, cu un alt nume, la modă, este dezumanizarea asumată, cel mai simplu traseu spre autodistrugere.
Religia noastră nu ne îndeamnă să fim trişti. Suntem, însă, îndemnaţi să păstrăm măsura în toate. Un creştin posac vădeşte mai degrabă o rea dispoziţie, nu un comportament inspirat de credinţa sa. Unul veşnic pus pe glume, "sărind calul", îşi exprimă, probabil, admiraţia pentru comedia bufă, nu trăirile religioase. Un adevărat creştin, conştient de drumul său în viaţă, este senin, netulburat de excese, călăuzit întotdeauna de iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor. Iar acestea nu sunt doar simple cuvinte, imposibil de transpus în practică. Reprezintă idealul nostru, al tuturor, într-o lume care, oricât ar inversa valorile, nu poate modifica rostul nostru concret: îndumnezeirea.
În 1869 era publicat romanul lui Victor Hugo, "L’homme qui rit", tradus în limba română sub numele "Omul care râde". Fără îndoială, nu este cea mai bună sau cea mai cunoscută operă a scriitorului. Prezintă viaţa unui tânăr desfigurat în copilărie cu scopul de a fi folosit în spectacole ca bufon: chipul său a rămas încleştat într-un etern zâmbet larg, dând impresia că tânărul ar râde în permanenţă. Dar sufletul său era cuprins de o tristeţe înfiorătoare. Mă întreb astăzi, când "divertismentul" ne acaparează viaţa, asaltându-ne la tot pasul cu umor de proastă calitate, oare câţi dintre noi chiar râd necontenit, aşa cum lasă unii impresia? Nu cumva zâmbetul neîncetat este un rictus, menit să ascundă şi să acumuleze, în spatele lui, tristeţea? Răspunsul este undeva, în sufletele noastre.

(Pr. Alexandru PRIPON, sursa: Ziarul Lumina)