Când cuvintele aduc iertare, iar iertarea împăcare

Deseori, rostim rugăciunea ,,Tatăl nostru” fără a ne gândi la ceea ce spunem.

După mai multe cereri pe care le adresăm lui Dumnezeu, noi facem un angajament ,,...şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri...”

De multe ori uităm de „făgăduinţă” făcută, iar în loc de a ierta „...greşiţilor noştri”, continuăm să ignorăm cuvintele rugăciunii, sau mai grav, să nu le împlinim.

Se spune, pe drept cuvânt, că atunci când întindem mâna spre a ne împăca cu cineva care ne-a greşit şi rostim, iartă-mă, Dumnezeu vine spre noi şi ne iartă dacă o facem din inimă.

Uneori iertarea este aşteptată ani de zile, iar atunci când se întâmplă este înţeleasă ca o binecuvântare.

Totuşi, este bine când cei în cauza se iartă fiind pe patul de moarte.

Cu câteva zile în urmă am fost chemat de familia unui credincios de la hotarul parohiei pe care o păstoresc, spre a-i citi o rugăciune de dezlegare, celui ce se află la capătul drumului vieţii.

Priveliştea care m-a întâmpinat mi-a adus aminte de cuvintele psalmistului care spun „...zilele omului sunt şaptezeci, iar de vor fi în putere optzeci...” Ps 89,10-12.

Cu adevărat se împlineau aceste cuvinte, căci cel în cauză încă nu împlinise optzeci de ani, dar trupul i se împuţinase, puterile îl părăsiseră; doar sufletul se mai ţinea de trup.

Aceasta stare era amplificată şi de faptul că pleca din aceasta lume neiertat de cel de un sânge cu el, pe care şi-l dorea aproape.

După citirea rugăciunilor cuvenite, m-am interesat de la familie dacă fratele a venit să-şi ceară iertare. Răspunsul a fost negativ.

Simţind că este de datoria mea să intervin în calitate de slujitor al sfântului Altar, am rugat pe cineva din familie să meargă la cel în cauză şi să-l roage să vină lângă patul fratelui muribund.

Răspunsul celuilalt a fost prompt, şi în câteva clipe fratele era lângă patul celui ce-şi trăia ultimele clipe din viaţă, cerându-şi iertare.

Cuvântul „iartă-mă”, rostit din inimă, a avut efect benefic asupra celuilalt.

Cu un ultim efort fratele aflat pe patul de suferinţă şi-a ridicat mâna dreapta în sus, cuprinzând capul fratelui şi rostind cu greu „Dumnezeu sa te ierte” şi apoi „iartă-mă şi pe mine”.

Îndată, pe chipul muribundului s-a aşternut o bucurie şi o pace lăuntrică care nu veneau din lumea aceasta, ci de dincolo de mormânt.

După câteva ceasuri, clopotul bisericii vestea trecerea unui suflet din lumea aceasta în lumea drepţilor.

Pacea şi împăcarea din sufletul celui decedat s-a aşternut chipul lui şi aşa s-a

aşezat în mormânt.

Cred că aşa s-au împlinit cuvintele rugăciunii Domneşti; „...şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri...”.

(Pr. Romică CARP, Parohia Siliştea-Nouă, Dolhasca)