Pilde creştine

„N-a ştiut ce face…”

Sfântul Eusebiu mergând într-un oraş unde se aflau mulţi necredincioşi, fu lovit greu, pe negândite, cu o piatră, aruncată de unul din ei.

Căzu jos şi începu să-şi dea duhul.

Mai înainte de a muri, fu adus în faţa lui, cel ce aruncase piatra. Norodul voia să-l ucidă.

Sfântul Eusebiu îi opri şi-i rugă:

- „Cruţaţi-l, că n-a ştiut ce face... Eu îl iert."

Şi după câteva clipe, muri.

Păgânii, care văzură atâta bunătate şi iertare, crezură şi ei în Hristos şi se botezară.

Ba să-l şi iubim pe vrăjmaş

Un stăpân aspru şi rău, în vechime, avea doi robi, din care unul era păgân, iar celălalt aflase de dulceaţa învăţăturii lui Iisus Hristos.

Într-o zi, pe când stăpânul lor adormi pe câmp unde se afla cu robii săi la lucru, robul păgân zise prietenului său:

- "Iată, hai să omorâm pe stăpânul cel rău, şi să scăpăm de el.”

Celălalt însă îi răspunse:

- "Nu, prietene, eu sunt creştin, şi Mântuitorul m-a învăţat să iert pe cel ce-mi face rău, şi dacă pot, să-l şi iubesc.”

Robul păgân fu atins în suflet de vorbele tovarăşului său de suferinţă, şi peste puţin timp se făcu şi el creştin.

"Ca şi Iuda…"

Un preot misionar făcea cunoscut pe Domnul Hristos, copiilor de negri din Africa. Într-una din zile, vorbindu-le despre luda, le-a zis: "Copiii mei, dacă Iuda, după ce L-a vândut pe Domnul, s-ar fi căit, Domnul l-ar fi iertat, şi el nu s-ar fi spânzurat. Aşa de mare este iubirea lui Hristos.”

Printre copii era unul care, mai osebit, înţelegea propovăduirea preotului - şi iubea din ce în ce mai tare pe Iisus.

A doua zi, după ce le-a povestit despre Iuda, preotul i-a întrebat:

- "Spuneţi-mi, voi aţi fi făcut ca Iuda sau aţi fi cerut iertare lui Iisus?"

Toţi tăcură. Copilul cel ales, a zis cu îndrăzneală:

- "Eu, părinte, aş fi făcut ca Iuda..."

Preotul rămase surprins şi mâhnit.

Zise:

- "Cum? Te-ai fi spânzurat şi tu?"

- "Da" - răspunse, aproape lăcrimând, copilul.

Preotul nu mai înţelegea nimic.

Atunci copilul, lăsând să-i curgă lacrimile, zise:

- "Da, m-aş fi spânzurat, dar nu de copac... ci... de gâtul lui Iisus cu braţele mele… ca să mă ierte."

Preotul plânse şi el.

Căldura uitării

Doi prieteni vorbeau:

- "Eu - zicea unul - zadarnic cerc să-mi capăt pacea, iertând pe cei ce mi-au greşit.”

- "Dacă nu-ţi capeţi pacea iertând, - răspunse celălalt - înseamnă că nu ai iertat.”

- "Ba da - eu am iertat adesea, dar n-am căpătat pacea...”

- „Prietene, repet: iertarea astfel dată, fără îndoială că n-a fost bună.”

- "Ce-i lipseşte?"

- „Să-ţi spun eu, prietene dragă, ce-i lipseşte. Adeseori, iarna, soarele bate în plin. Lumina lui e strălucitoare, dar el nu poate încălzi. Îi lipseşte căldura. Stai sub strălucirea lui şi îngheţi. Tot asemenea, iubite prietene, este şi cu iertarea. Ca ea să aducă în suflet pacea pe care o doreşti, îi trebuie căldura uitării. Dacă iertăm fără să uităm, această iertare nu este iertare, ci-i o vorbă. Numai uitând, iertăm cu adevărat…”

Prietenul dădu din cap şi zise:

- "Iertare şi uitare, - de-acum n-am să vă mai despart!”

Nu-ţi face sufletul, cuib al ispitei

Un tânăr se plângea duhovnicului său, spunându-i:

- "Părinte, sunt necontenit ispitit de poftele trupeşti, şi mare mi-e tulburarea.”

Ca să-l liniştească, preotul îi zise:

- "Fiul meu, dacă o pasăre zboară pe deasupra casei tale, n-o poţi opri, şi nici vreun rău nu-ţi poate face. Ci numai dacă vrea să-şi facă cuib la tine, e primejdie şi trebuie s-o alungi. Aşa e şi cu ispitele trupului, dragul meu. Câtă vreme ele nu pot prinde sălaş în sufletul tău, nu ai de ce să fii îngrijorat. Fii aşadar strajă întru aceasta la uşa sufletului şi nu le primi".

Şi tânărul a plecat cu sufletul liniştit de la duhovnicul său.

Drumeţul şi poarta temniţei

Un drumeţ ostenit, găsind în drumul lui o moară, intră în ea să se odihnească. Dar în moară nu se afla nimeni. Pe-o masă se aflau nişte bani. Duhul rău îl îndemna să-i ia, iar Dumnezeu îl sfătuia să nu-i ia.

Biruind gândul bun, drumeţul porni mai departe, până ce, pe înnoptate, ajunse la marginea unui oraş.

Fiind vreme de vară, el se aşeză în dreptul unei porţi mari si adormi.

Dimineaţa când se trezi şi văzu poarta aceea, întrebă:

- "Ce este aici?"

Un om din preajmă îi răspunse:

- „Aici e puşcărie!”

Drumeţul zise:

- "Aici aş fi intrat dacă luam banii morarului".

Îşi făcu cruce şi plecă voios spre treaba lui.

Ispita şi sacul cu nisip

Fiind chinuit de duhul slavei sale, pentru darul tămăduirilor pe care i-l dăduse Dumnezeu, Sfântul Macarie ca să-l biruie, a luat un sac şi, umplându-l cu nisip, l-a pus în spinare şi a început a umbla prin pustie.

Întâmpinându-l un om de neam mare, care-l cunoştea, l-a întrebat:

- "Ce duci, părinte? Dă-mi sarcina s-o duc în carul meu.”

Iar Macarie i-a răspuns:

- "Chinuiesc pe cel ce mă chinuieşte pe mine…” şi n-a vrut să-i dea sarcina. Asuprindu-se astfel, sfântul a scăpat cu bine de ispită, biruindu-şi gândurile de slavă.

(Fragmente din Viaţa creştină în pilde de Al. LASCAROV-MOLDOVANU)