Spovedania şi canonul sau epitimia – act de pocăinţă şi îndreptare (II)

Aşezând Taina Sf. Spovedanii în Biserică (Mt. 16, 19), Domnul Iisus Hristos a dat Apostolilor şi urmaşilor lor puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor, care doresc împăcarea cu Dumnezeu.
Penitentul trebuie să ştie că mărturisirea o facem lui Dumnezeu, nu duhovnicului care o ascultă, şi orice destăinuire rămâne secretă şi sigilată. La duhovnic, credinciosul trebuie să vină cu toată încrederea că se tămăduieşte de toată neputinţa şi boala sufletească şi trupească, ce sunt urmări ale păcatului. Duhovnicul se bucură când vede că un suflet nu este rătăcit sau că s-a îndreptat de la ultima spovedanie, a ţinut canonul şi are curajul să ia lupta cu răul, având conştiinţa trează şi dorinţa de sfinţenie. Dar Duhovnicul se întristează – ca om – când vede că penitentul vine la spovedanie nepregătit şi indiferent, şi mărturiseşte aceleaşi păcate, nefiind singur nici de împlinirea canonului. Întristarea creşte când el vede superficialitate şi vine la spovedanie doar dintr-un obicei, fără voinţă fermă de îndreptare.
Este de mare importanţă să se ştie că în faţa scaunului spovedaniei, diavolul este mai activ ca totdeauna, ne atacă cu două mari ispite: cu uitarea şi cu ruşinea de a mărturisi păcatele, motiv pentru care penitentul nu se bucură de roadele spovedaniei, aşa cum ar fi de dorit. Pentru a nu avea ruşinea, trebuie curaj ca să învingem orgoliul din noi, orgoliu sau mândria, care este păcatul diavolesc din care izvorăsc toate păcatele. El este o piedică uriaşă în calea mărturisirii sincere, pentru că nu ne lasă să mărturisim duhovnicului adâncul păcatului din noi, să simţim durere şi să-l smulgem cu hotărâre. Orgoliul ne opreşte să ne recunoaştem păcatele şi să e căim sincer pentru ele, face să le tăgăduim, să le micşorăm pe unele, iar pe altele să le recunoaştem ca expresii vagi, care nu spun nimic, ci umplu timpul cu mărturisirea goală şi fără efect pozitiv.

Orgoliul arată că nu dorim să ne împăcăm cu Dumnezeu, că ne iubim pe noi exagerat

Orgoliul arată că nu dorim să ne împăcăm cu Dumnezeu, că ne iubim pe noi exagerat, suntem egoişti, ne credem perfecţi şi nu avem nimic de corectat în viaţa religios-morală. Orgoliul arată că iubim mai mult lumea plăcerilor vinovate decât pe Dumnezeu şi viaţa curată pe care o aduce harul său.
Ori, împăcarea cu Dumnezeu o câştigăm numai dacă îl iubim pe El din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată inima noastră (Mt. 22, 37).
Aceasta este iubirea absolută care cere să rupem legătura cu păcatul de orice fel, şi cu izvorul său. Din acest motiv, cel dintâi lucru pe care ni-l cere Dumnezeu în Sf. Spovedanie, este să ne smerim, să ne căim, să ne plângem păcatele ca şi fiul pierdut, ca să primim iertare de la Dumnezeu. Cu cea mai profundă evlavie şi cu lacrimi în ochi să rostim ca şi acest fiu rătăcit: „Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta… (Lc 15, 18), să rostim plângând ca şi psalmistul David: „Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta (Ps. 50, 1).
După mărturisirea păcatelor, duhovnicul recomandă canonul potrivit, ca medicament pentru tămăduire. Canonul nu este o pedeapsă dată de preot şi nu trebuie înţeleasă aşa. Canonul poate fi considerat ca un leac vindecător, care vindecă şi îndreaptă, dar este şi un timp de îndreptare, este un timp de vindecare a rănilor sufleteşti, provocate de urmele păcatelor. Canonul este un timp de căinţă, de părere de rău, de meditaţie şi de cercetare a vieţii noastre spirituale. Este răgazul pe care ni-l facem de a ne uita înapoi şi de a privi urmele pe unde am călcat.
Canonul nu este obligatoriu pentru fiecare creştin care se mărturiseşte, el depinde de păcatele fiecăruia. Pentru păcatele grele, canonul este obligatoriu, ţinând cont de cele poruncite de Sf. Părinţi prin canoane.
Nu e deloc uşoară hotărârea duhovnicului pentru fiecare caz în parte, fiind chiar obligat să oprească în unele cazuri penitentul de a se împărtăşi o vreme, toate în lumina dragostei şi dorinţei de a fi cu adevărat părinte, ţinând cât mai aproape pe fiecare, nu să-l îndepărteze.
După mărturisirea păcatelor şi împlinirea cu stricteţe a canonului, suntem datori să începem o viaţă nouă, să sporim în fapte bune, să încredinţăm timpul şi sufletul proniei lui Dumnezeu, ca astfel să ne învrednicim de harul de a sluji cu vrednicie Sf. Liturghie, sau de a primi ca rod Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

(Preot paroh Constantin MILEŞAN, sursa: Răsunetul)