Dialogul ca smerenie

Comunicarea dintre noi ca fiinţe irepetate şi irepetabile, chemate spre avansare în drumul epectazei, înseamnă în primul rând putinţa coborârii spre celălalt, în dialog. Nu degeaba, dialogul (în lb. greacă dialogos) a suscitat atât de mult interesul de-a lungul istoriei. Prin cuvânt (dia tou logou) se naşte în noi dialogul, ce are ca prim obiectiv cunoaşterea celuilalt, împărtăşirea de celălalt. Dialogul este o formă de aplecare, de smerenie creştină, care ne conduce la raportarea spre celălalt, la întâlnire faţă către faţă şi mai ales, ne conduce la deschiderea noastră.

Dialogul naşte apropiere

În dialog nu împărtăşim numai cele ale noastre, pentru că altfel dialogul ar fi un monolog. Din contră, în dialog noi informăm şi suntem informaţi, ne deschidem şi suntem deschişi de ceilalţi, comunicăm şi ne împărtăşim de celălalt subiect. De aceea, dialogul naşte apropiere, pentru că el apropie două subiecte, ce comunică în şi prin cuvânt. Tocmai acest fapt l-a avut în vizor şi Dumnezeu, care coboară spre umanitate, dialogând cu omul prin Fiul Său, Cel Unul-născut. Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu în lume, se naşte dialogul dintre Dumnezeu şi umanitate. Nu mai suntem singuri într-o lume a singurătăţii, ci din contră, comunicăm cu Dumnezeu prin Fiul Său, născându-se acum speranţa mântuirii noastre.

Dialogul şi Iisus Hristos

În orice dialog cuprins în imaginile neo-testamentare, Iisus Hristos dialoghează cu subiectele umane, deşi ştia dinainte toate informaţiile referitoare la ele. Nu o face dintr-o pseudo-smerenie, proprie vremurilor noastre, ci din contră. Hristos este interesat de fiinţa umană, de vreme ce a acceptat să Se întrupeze, să poarte aşadar trup omenesc, să fie asemenea nouă, în afară de păcat (In 8:46). Dialogul lui Hristos este o incursiune în taina mântuirii, un dialog ce se plasează în cadrele iubirii, ce ridică pe om din cadrele macerării. Dialogul lui Hristos nu este numai o cale de comunicare şi de aplecare a Sa faţă de noi, ci este dorinţa Creatorului de a fi cât mai aproape de creatura Sa. Cel atât de uman şi atât de apropiat de umanitate ne arată ca prin dialog să învăţăm darul apropierii între noi, de vreme ce pe acest pământ nu trăim noi prin noi înşine, izolaţi de toţi şi de toate. Dimpotrivă, trăim în comuniune unii cu ceilalţi, încălziţi de dragostea lui Dumnezeu, în care – prin dialog – nu ne mai vedem pe noi, ci pe cel cu care dialogăm. Prin dialog, intrăm în putinţele celuilalt, în cadrele vieţii sale, trăind prin celălalt. Prin dialog, învăţăm să suferim împreună, să facem aşadar actul jertfei noastre.

Hristos, ca model de dialog, este ţinta noastră supremă. El nu a dialog având ca scop împlinirea dialogului, ci căutând fiinţa umană, atât de îndepărtată, prin atitudinea ei, de ceea ce este în esenţă: trup şi suflet, chemat spre îndumnezeiere!

Lipsa de dialog şi starea contemporană

Vanitatea, satisfacerea orgoliului şi lipsa de dialog sunt factori esenţiali la marele comportament al umanităţii. Suntem atât de umani şi totuşi atât de departe de umanitate, departe de ceea ce suntem cu adevăraţi. Îmbrăcaţi în staniolul pseudo-culturii sau al pseudo-ştiintei, făcând ştiinţă şi rugăciune de la birou, dar în realitate, suferind de amnezia cronică a ignoranţei, a lipsei bunul-simţ şi a omeniei din noi. Îmbrăcaţi în pseudo-poliglotism, dar în realitate, etalând ceea ce suntem cu adevărat: reci şi inumani. Postăm în victime, când de fapt în noi zace... lipsa iubirii! Doar prin dialogul sincer, deschis de dorinţa acerbă de a-l descoperi pe celălalt, mai avem o şansă de a evada din oceanul morbid al singurătăţii umane!

(Drd. Alexandru PRELIPCEAN)