Pildă creştină despre iertare

Erau doi fraţi care şi-au împărţit averea părintească. Cel mai mare a rămas acasă, alături de tatăl său, iar cel mai mic a adunat totul şi a plecat într-o ţară îndepărtată. Acolo şi-a cheltuit întreaga avere, ducând o viaţă desfrânată. După ce nu i-a mai rămas nimic, a început să sufere de foame (Luca 15, 11-17).
După ce nu a mai avut ce mânca, s-a gândit: Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu (Luca 15, 18). Tatăl său l-a lăsat să plece de lângă el tocmai pentru a-l învăţa ce mare este binele de a rămâne acasă, alături de el. De multe ori, atunci când Dumnezeu nu ne convinge cu vorbele, ne lasă să ne convingem noi înşine, din păţaniile noastre. Aşa a făcut şi cu poporul israelit. Pentru că le-a transmis atâtea prin prooroci şi nu i-a convins, i-a lăsat să înveţe pe pielea lor. Le-a spus: Lepădarea ta de credinţă te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra (Ier. 2, 9). Şi aşa s-a şi întâmplat.

Supărare între fraţi

Aşadar, după ce fiul risipitor a învăţat pe pielea lui cât de rău este să-ţi laşi casa părintească, s-a întors înapoi. Iar tatăl său, fără răutate, l-a primit cu braţele deschise. De ce? Pentru că era părinte, nu judecător. După aceea, a făcut petrecere mare, de bucurie că i s-a întors fiul. Toată casa sa era în sărbătoare. Să fie aceasta răsplata răutăţii? Nu a răutăţii, omule, ci a întoarcerii din răutate; nu a păcatului, ci a pocăinţei; nu a risipirii, ci a îndreptării.
Însă fiul cel mai mare s-a supărat văzând acestea. Atunci, tatăl său i-a spus cu blândeţe: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat (Luca 15, 31-32). Atunci când trebuie să salvăm un om pierdut, nu este timp pentru judecată, ci numai pentru iubire şi iertare. Nici un doctor nu refuză să-i dea medicamente bolnavului pentru că boala sa ar fi fost rezultatul vreunei greşeli pe care acesta a făcut-o. Fiul risipitor a fost pedepsit destul prin câte a pătimit pe acolo pe unde a rătăcit. Atâta vreme a fost înstrăinat şi s-a luptat cu foamea, cu batjocura celorlalţi şi cu nefericirea. De aceea zice tatăl său: mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Vrea să-i spună fiului rămas acasă să nu se uite la ce este acum, ci la ce a fost în trecut şi la faptul că este vorba de fratele său, nu de un om străin. S-a întors la tatăl său, care a uitat ce s-a întâmplat în trecut sau mai bine zis, îşi aduce aminte numai de lucrurile care îi trezesc în suflet dragostea şi îngăduinţa, aşa cum îi şede bine oricărui părinte. De aceea, el nu a pomenit relele săvârşite de fiul său, ci numai pătimirile sale. Nu i-a reproşat că a pierdut averea, ci l-a mângâiat pentru suferinţele prin care a trecut.

Aceeaşi dragoste

Aceeaşi dragoste a arătat păstorul faţă de oaia pierdută din parabola evanghelică (Luca 15, 1-7). Cu câtă râvnă a alergat să o caute, ca să o aducă din nou în turma sa! În parabola de mai înainte, fiul risipitor s-a întors singur acasă, pe când în cea a oii rătăcite, păstorul a lăsat în munţi celelalte oi şi s-a dus să caute oaia care se pierduse de turmă. Şi după ce a găsit-o, pentru aceasta s-a bucurat mai mult decât pentru celelalte. Şi iată cum a adus-o înapoi: nu a bătut-o, ci a luat-o cu dragoste pe umeri şi s-a întors cu ea la turmă.
Ştiind că Părintele ceresc, Care este Păstorul cel bun, nu numai că nu ne dispreţuieşte când ne întoarcem la El, dar ne primeşte înapoi cu multă dragoste – cu mai multă dragoste decât cea pe care o arată oamenilor sporiţi în virtute –, ştiind nu numai că nu-i pedepseşte pe cei rătăciţi, dar Se duce chiar să-i caute, ca să-i aducă din nou în turmă şi Se bucură mai mult pentru ei decât pentru cei drepţi, atunci când suntem căzuţi în păcat, nu trebuie să deznădăjduim, după cum atunci când facem vreun lucru bun, nu trebuie să aveam o prea mare îndrăzneală. Când cădem, să ne pocăim, iar când săvârşim vreo faptă bună, să fim cu luare aminte, să nu cădem. Căci este o la fel de mare cădere când lucrăm virtutea şi căpătăm o prea mare îndrăzneală dinaintea lui Dumnezeu, ca atunci când păcătuim şi ne cuprinde deznădejdea.

Oricât ar dura viaţa noastră, să nu deznădăjduim

Pentru ca cel care lucrează virtutea să nu cadă în păcat, Apostolul Pavel spune: Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă (1 Cor. 10, 12). De asemenea: Îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic (1 Cor. 9, 27). Pentru a-i face să se ridice repede pe cei care au căzut, le-a zis corintenilor: Mă tem ca nu cumva, venind iarăşi, să mă umilească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut     (2 Cor. 12, 21).

Prin aceasta, a vrut să spună că vrednici de plâns nu sunt numai cei care păcătuiesc, cât mai ales cei care nu se pocăiesc pentru păcatele lor. Despre ei, proorocul Ieremia a zis: Oare cei ce cad nu se mai scoală, şi cei ce rătăcesc drumul nu se mai întorc?   (Ier. 8, 4). Pe aceştia, David îi îndeamnă: O, de I-aţi auzi glasul care zice: „Să nu vă învârtoşaţi inimile voastre, ca în timpul cercetării, ca în ziua ispitirii în pustiu”  (Ps. 94, 8-9).

Oricât ar dura viaţa noastră, să nu deznădăjduim. Nădăjduind spre Domnul şi cunoscând iubirea Sa de oameni fără margini, să alungăm de la noi orice răutate şi să mergem pe calea virtuţii, să ne căim şi să ne îndepărtăm de toate păcatele noastre, ca să putem să stăm cu îndrăzneală dinaintea înfricoşătorului scaun de judecată al lui Hristos şi să intrăm în Împărăţia cerurilor, cu harul lui Dumnezeu.

(din “Problemele vieţii”, Editura Egumenita, sursa: www.ioanguradeaur.ro)