Puterea de a ierta

"Fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă în Hristos" (Efeseni 4, 31-32)

Atunci când era răstignit pe cruce, vărsându-Şi sângele "spre iertarea păcatelor" (Matei 26, 28) omenirii, Hristos I-a spus Tatălui ceresc: "Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac" (Luca 23, 34), prin aceasta arătând exemplul suprem al iertării. După Învierea Sa, Hristos a poruncit apostolilor "să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim" (Luca 24, 47), căci unde este "iertarea acestora, nu mai este jertfă pentru păcate" (Evrei 10, 18). Morala creştină arată că una dintre faptele milei sufleteşti este aceea de a ierta pe cei care ne-au greşit, după cum stă scris în Sfânta Scriptură: "Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre" (Matei 6, 14-15).

Iertarea este un act al voinţei omului, ţine de alegerea lui, ea este un ideal creştin care izvorăşte din cele trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea, fiind legată şi de alte virtuţi ca: bunătatea, răbdarea, înţelepciunea, blândeţea, fără de care omul nu ar avea puterea de a ierta.

Oamenii care au greşit faţă de cineva aşteaptă iertarea atât de la Dumnezeu, cât şi de la acea persoană, dar unul dintre păcatele împotriva Duhului Sfânt este încrederea prea mare în bunătatea lui Dumnezeu, căci unii oameni păcătuiesc voit, crezând că oricât de mult ar greşi ei, Dumnezeu îi va ierta, de aceea ei nu se mai îndreaptă pe calea cea bună. "Domnul este îndelung-răbdător, mult-îndurat şi adevărat, iertând fărădelegile, greşelile şi păcatele şi nelăsând nepedepsit" (Numerii 14, 18), iar oamenii nu trebuie să mai facă greşeli, ci să se pocăiască pentru păcatele lor, cum au făcut cei din cetatea Ninive, care "au crezut în Dumnezeu, au ţinut post şi s-au îmbrăcat cu sac" (Iona 3, 5) şi au fost iertaţi.

A ierta înseamnă să-L lăsăm pe Dumnezeu să facă dreptate, nu să ne răzbunăm pe cei care ne-au greşit, căci "a Mea este răzbunarea" (Deuteronom 32, 35), spune Domnul.

Iertarea deplină este eliberatoare, alungă amărăciunea, aducând pacea şi bucuria în suflet. Să-i iertăm pe alţii nu doar cu vorbele, ci din suflet, chiar dacă ei şi-au cerut sau nu iertare faţă de noi. În rugăciunea "Tatăl nostru", spunem: "Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri" (Matei 6, 12), deci răspunsul la cererea noastră de a fi iertaţi este condiţionat de iertarea pe care o acordăm şi noi celor care ne greşesc. Însă cel iertat trebuie să ştie să aprecieze gestul iertării şi să nu mai greşească.

În Vechiul Testament, legea talionului prevedea "să plătească suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte" (Ieşirea 21, 23-24), iar "cu răul pe care îl va face cineva aproapelui său, cu acela trebuie să i se plătească (Deuteronom 19, 21). În Noul Testament, Hristos spune "cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt" (Matei 5, 39), deci credincioşii adevăraţi iartă nedreptăţile suferite şi se roagă pentru cei care au greşit faţă de ei.

Creştinul care cunoaşte învăţăturile biblice găseşte în el puterea de a-l ierta pe aproapele său "de şaptezeci de ori câte şapte" (Matei 18, 22), din iubire pentru Dumnezeu şi oameni, în nădejdea mântuirii.

(Viorica ROBU, Ziarul Lumina)