Rolul familiei preotului în viaţa parohiei

Familia creştină este instituţia care a asigurat în toate timpurile şi asigură şi astăzi frumuseţea morală, armonia spirituală şi desfăşurarea vieţii normale a credincioşilor în cadrul Bisericii lui Iisus Hristos. Familia este locul în care fiecare membru al ei îşi găseşte mângâiere, contribuind esenţial la fericirea copiilor prin educaţia pe care aceştia o primesc de la părinţi.

Astfel, în familia creştină, îndatoririle esenţiale ale membrilor ei sunt bine precizate, acestea trebuind să fie respectate pentru sănătatea şi trăinicia familiei. Acestea sunt: asigurarea trăiniciei şi durabilităţii familiei de către soţi; naşterea de prunci; creşterea şi educarea copiilor. Dacă aceste îndatoriri se cer a fi respectate de soţii creştini, ele trebuie să fie actualizate cu atât mai mult în familia preotului care este cel dintâi exemplu în parohie şi model de viaţă creştină.

Una din multiplele crize prin care trecem este şi aceea a familiei, astăzi mai mult ca niciodată atacată de diferite curente, practici, idei ce atentează la baza ei. Familia este mica Biserică în sens creştin, acolo se cultivă primele seminţe ale credinţei, primele virtuţi şi locul unde sentimentele, voinţa, respectul şi-au avut dintotdeauna poziţia cea mai înaltă în formarea caracterelor.

Cele mai frumoase amintiri le păstrăm din copilărie, limbajul pe care-l folosim pentru comunicare îl învăţăm prin imitare şi repetare în familie, abia în şcoală învăţăm logic, utilizând regulile gramaticale.

Familia preotului, stâlp de lumină în timpuri întunecate

Un rol determinant îl are astăzi familia preotului ortodox, care şi ea este asaltată de ispite şi încercări specifice timpului pe care-l trăim. Alegerea slujirii a două altare, cel al micii familii unde preotul este şi soţ şi tată, şi cel al Bisericii unde preotul este părinte, îndrumător şi mijlocitor către Dumnezeu pentru sine, pentru propria familie, pentru toţi fiii şi fiicele din parohia lui, pentru toată lumea, necesită dublă responsabilitate, jertfelnicie şi mult curaj de a fi stâlp de lumină în timpuri întunecate.

Căsătoria preotului ortodox creează datorii mai mari decât pentru ceilalţi credincioşi, el trebuind să justifice familia sa mai ales din punct de vedere religios-moral, printr-o viaţă de familie exemplară şi edificatoare.

Este adevărat că viaţa de familie creează preotului căsătorit o serie de probleme, greutăţi şi sarcini cărora trebuie să le facă faţă. Atât soţia, cât şi copiii trebuie să fie înconjuraţi cu atenţie, cu dragostea necesară şi cu grijă. Reprezintă toate acestea dezavantaje?

Dimpotrivă, se consideră că preotul căsătorit este mai apt, mai capabil şi mai destoinic pentru îndeplinirea misiunii sale de păstor decât cel necăsătorit.

Activitatea preotului de conducere duhovnicească a credincioşilor trebuie să înceapă întotdeauna cu propria familie, cu soţia şi copiii; mai mult decât alţi credincioşi, trebuie să fie catehizaţi şi moralizaţi pentru a fi cu adevărat un model de viaţă creştină.

Începând apostolatul preotului cu familia sa, el nu trebuie s-o neglijeze în timp, întrucât de stadiul ei de creştere duhovnicească depinde în mare măsură reuşita preotului în chemarea specială a slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor şi conducerea acestora pe calea mântuirii.

Familia preotului este prima sa carte de vizită

Familia preotului este un aluat care dospeşte întreaga frământătură, pentru că exemplul, mai mult decât cuvântul, convinge şi transformă. De asemenea, prin familie, preotul se integrează mai adânc şi mai trainic în viaţa socială a parohiei. Familia preotului este un model oferit parohiei şi lumii.

Se poate spune, de asemenea, că familia preotului constituie pentru el un factor de legătură între el şi parohie, un mijloc de întărire a raporturilor sale cu enoriaşii, mai ales cu cei care nu frecventează biserica. Atât prin soţie, cât şi prin copii, preotul îşi menţine relaţiile sale de la om la om prin legăturile personale ale soţiei, cât şi a legăturilor cu colegii copiilor săi, astfel ajungând la părinţii acestora.

Desfăşurarea unor activităţi incompatibile cu slujirea preoţească este interzisă membrilor familiei preotului; în mod indirect, şi preotul este asociat acestora. Mai ales când rezultatele financiare conduc spre opulenţă, criticarea întregii familii de către comunitate devine o perspectivă certă (chiar dacă preotul se declară neimplicat).

Casa preotului trebuie să fie "pârga parohiei, pârga Bisericii, început şi model de casă creştină, de comunitate creştină, de obşte credincioasă, de viaţă religioasă-morală"; familia preotului este prima sa carte de vizită care contribuie decisiv în activitatea pastorală. Apostolul neamurilor, Sfântul Pavel, face o asemănare firească sub aspect moral între casa creştină şi cea a preotului, toţi creştinii trebuind să-şi conducă cu moralitate casa: "Iar dacă cineva nu poartă grijă de ai săi, şi mai ales de cei ai casei, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios" (I Tim. V, 8). Cu atât mai mult clericul, "având copii ascultători cu toată bunăcuviinţa" ( I Tim. III, 4), trebuie să conducă cu toată responsabilitatea, înţelepciunea şi puterea exemplului comunitatea locală pentru care a fost rânduit de episcopul său.

Soţia preotului să fie conştientă de toate greutăţile preoţiei

Dacă preotul în calitatea sa de părinte al propriei familii nu reuşeşte să conducă bine şi cu bunăcuviinţă pe membrii acesteia, care trebuie să fie pildă şi îndemn pentru ceilalţi, cum va putea unul ca acesta să-i conducă pe credincioşii săi pe calea mântuirii, cu credinţă şi cu dragoste? Cu privire la un astfel de cleric, Sfântul Apostol Pavel întreabă: "Iar de nu ştie cineva casa sa să şi-o chivernisească, cum va purta de grijă de Biserica lui Dumnezeu?" (I Tim. III, 12).

Un aport foarte important în realizarea acestor deziderate îl are soţia preotului. În primul rând preoteasa trebuie să reprezinte un real sprijin pentru soţul ei. După cuvintele înţeleptului Solomon "cel ce găseşte o femeie bună află un lucru de mare preţ" şi pentru preot, o femeie virtuoasă este ajutor şi bucurie omenească şi duhovnicească, lucrând împreună, în comuniune, la mântuirea proprie şi a credincioşilor încredinţaţi preotului.

Aşa cum se cere preotului vocaţie pentru misiunea lui, tot aşa soţia lui trebuie să posede o chemare tainică de a fi soţie de preot şi mamă pentru parohie.

Soţia preotului trebuie să fie conştientă de toate greutăţile preoţiei şi de munca la care este chemată alături de preot, împărţind alături de acesta atât lipsurile şi grijile, cât şi mulţumirile sufleteşti pentru lucrarea lor.

Ea trebuie să fie vrednică de chemarea sa alături de preot, putând în multe cazuri să fie îndreptar lui şi nu sminteală sau să-l determine pe acesta să săvârşească fapte rele pentru unele capricii ale ei.

Multe defecte pot fi îndreptate de o soţie motivată şi responsabilă, mai ales atunci când preotul alunecă spre latura lumească a vieţii, neglijând misiunea sa de slujitor al lui Dumnezeu. Astfel, atunci când preotul se implică în certuri cu credincioşii sau urmăreşte numai interesele materiale proprii şi înclină în privinţa slujirii spre formalism şi superficialitate, soţia poate să-l corecteze în comportament.

(† Corneliu Episcopul Huşilor)