Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, ocrotitorul pompierilor

Unul dintre sfinţii cinstiţi mai deosebit de BOR şi de pompierii militari este Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş. El a strălucit cu aureola sfinţeniei încă de când era în viaţă, fiind „podoaba ierarhilor, izgonitorul tuturor patimilor, izbăvirea credincioşilor şi ocrotitorul pompierilor”.

Sfântul Ierarh Iosif cel Nou, Mitropolitul Timişoarei, s-a născut pe la 1568 în oraşul Raguza din Dalmaţia, pe malul Mării Adriatice. Multe nu ştim despre cei dintâi ani ai vieţii sale. Se pare că tatăl său era stăpânul unei corăbii şi transporta mărfuri pe Adriatica, Mediterana, Marea Neagră şi Dunăre. Murind el devreme, tânărul Iacob, cum se numea din botez viitorul ierarh, a fost crescut de mama sa în buna cinstire de Dumnezeu.

Nemaiavând neamuri în Raguza, aceasta s-a mutat la un frate al ei care era negustor în oraşul Ohrida. Aici, Iacob urmă învăţătura cărţii până la vârsta de 15 ani când, aprins de dragostea lui Dumnezeu, îşi închină viaţa Mântuitorului Hristos, intrând în Mănăstirea Maicii Domnului din acel oraş, unde continuă cu învăţătura şi citirea cărţilor sfinte. După cinci ani de nevoinţe duhovniceşti, dornic de o viaţă mai retrasă, părăseşte Ohrida şi apucă drumul Sfântului Munte Athos. Acolo intră în Mănăstirea Pantocrator unde, după o viaţă aspră şi cu multe osteneli, în post şi rugăciuni de toată noaptea, începe să urce cu multă sârguinţă treptele desăvârşirii. Cu nespusă bucurie şi puternic mişcat de dumnezeiasca chemare, primeşte tunderea în monahism, sub numele de Iosif, îmbrăcând schima marelui şi îngerescului chip.

Îndrumător iscusit în cele duhovniceşti

Era în primăvara vieţii, când atingea abia de 21 de ani ai trăirii sale. De acum, sufletul tânărului schimonah Iosif, într-aripat cu dumnezeiescul dar, uimeşte pe toţi sihaştrii Sfântului Munte cu desăvârşita lepădare de sine, cu smerita cugetare, cu totala neagoniseală cea de bună voie şi cu întreaga înţelepciune. Fiind smerit cu mintea şi blând cu inima, Dumnezeu i-a dăruit putere cuvântului prin care mişca inimile tuturor, înduioşindu-le până la lacrimi şi într-aripându-le cu darul cel dumnezeiesc. Pentru curăţenia lui sufletească în înalta sfinţenie la care a ajuns, Dumnezeu l-a îmbrăcat, printre alte daruri, şi cu acela al facerii de minuni. Părinţii din Sfântul Munte care sufereau de diferite boli ale firii, veneau la părintele Iosif şi, prin rugăciunile lui, se tămăduiau de toate neputinţa.

Fiind nevoie de un îndrumător iscusit în cele duhovniceşti, dar în acelaşi timp şi de un bun organizator al vieţii monahiceşti după rânduielile marelui Vasile cel Mare, la cererea Patriarhului Constantinopolului (azi Istanbul), este trimis egumen pentru marea lavră (mănăstire) a Sfântului Ştefan din Adrianopol. Acolo rămâne şase ani, muncind fără preget la organizarea şi punerea în rânduială a pravilelor duhovniceşti şi regulilor vieţii celei de obşte.

După altă bucată de vreme este pus egumen în marea lavră românească Cutulmuş (Muntele Athos), veche ctitorie voievodală a domnitorilor români, începând cu Vlaicu Vodă al Ţării Româneşti, iar în acea vreme puternic susţinută şi înzestrată cu toate cele de trebuinţă de domnitorii  Matei Basarab al Ţării Româneşti şi Vasile Lupu al Moldovei. Obştea monahală a mănăstirii Cutulmuş era formată din români nord-dunăreni, moldovlahi, transilvăneni şi bănăţeni.

Şi fiind încărcat de ani îndelungaţi, cam 80 la număr, egumenul Iosif se retrage în liniştea unei chilii a mănăstirii Vatopedu, dar nu se bucură mult de această linişte. Scaunul mitropolitan al Timişoarei devine vacant. Românii bănăţeni doresc ca mitropolit al lor pe fostul egumen al lavrei româneşti din Muntele Athos, pe Iosif, care dobândise deja faima de sfânt.

„Cine este marele preot ghiaur care merge la Timişoara?”

Aşa se face că părintele Iosif, fără voia lui, este hirotonit arhiereu şi ridicat la rangul de mitropolit al românilor din Ţara Banatului, pentru care primeşte cuvenitele întăriri în anul de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos 1650.

În drum spre scaunul mitropolitan al Banatului, Sfântul Iosif, împreună cu cei care-l însoţeau, trec Dunărea pe la Palanca. La trecerea Dunării se zice că s-au speriat caii de la trăsură în care se afla mitropolitul şi nu voiau cu niciun chip să urce pe podul umblător. Atunci s-a coborât Sfântul Iosif din trăsură şi luând caii de hăţuri, ei îndată s-au liniştit şi urcându-se cu trăsura pe pod, au trecut Dunărea.

Pe când mergea Sfântul Iosif spre cetatea Timişoarei şi se apropia de satul Şama (azi Jamul Mare), iată că în faţa lui apare o ceată de călăreţi turci, care au întrebat: „Cine este marele preot ghiaur care merge la Timişoara?”. La această întrebare, de care s-au speriat toţi însoţitorii, mitropolitul Iosif a răspuns că el este cel căutat. Atunci mai marele cetei de călăreţi, aga Ismail, s-a coborât de pe cal şi cu multă smerenie l-a rugat pe mitropolit ca „în numele lui Alah şi al lui Iisus”, să se întoarcă la Vârşeţ, fiindcă a lui cadână este de trei zile în chinurile naşterii. Şi i s-a arătat în vis îngerul ei creştin şi i-a spus că până nu va trece prin faţa casei trăsura preotului celui mare, care merge la Timişoara, nu-i va da Alah uşurare. Şi tot îngerul a spus ca să meargă robul ei, aga Ismail, să-l întâmpine pe marele preot ghiaur în satul Şama şi să-l roage să se întoarcă la Vârşeţ. Şi l-a rugat aga Ismail pe Sfântul Iosif cu multă smerenie să se întoarcă la Vârşeţ, că îi va da orice îi va cere. Sfântul răspunde că e gata să-i împlinească dorirea, nu însă pentru bunuri lumeşti, ci pentru a împlini voia Domnului din ceruri. În timp ce mitropolitul Iosif, cufundat în rugăciune, trecea prin faţa casei lui aga Ismail, soţia lui s-a uşurat pe loc şi a născut un băiat, iar aga Ismail a căzut în genunchi în faţa Sfântului şi i-a sărutat dreapta cu lacrimi de recunoştinţă. Unii cred că acest copil, făcându-se creştin şi apoi călugăr, a ajuns după aceea episcop de Caransebeş, dăruindu-se cu totul slujirii lui Dumnezeu.

Apropiindu-se Sfântul Iosif de cetatea Timişoarei, a fost întâmpinat cu mare alai. Şi pe când în dangătul clopotelor se îndrepta spre biserică, iată că a fost scos înaintea mitropolitului un olog de 20 de ani în suferinţă, peste care punându-şi el mâinile, şi cu multă umilinţă rugându-se Stăpânului Hristos, îndată se făcu sănătos. Mulţimea, văzând minunea, s-a spăimântat şi îngenunchind în faţa lui cu lacrimi îi săruta veşmintele şi mărea pe Dumnezeu pentru o minune ca aceasta, săvârşită prin alesul Său.

Evlavie şi dragoste faţă de toţi

Aşezarea în scaun a Sfântului Iosif ca mitropolit al Banatului s-a întâmplat în ziua de Sfântul Ilie (20 iulie) a anului 1650. Şi a păstorit el Biserica lui Dumnezeu din aceste ţinuturi româneşti vreme de 3 ani (1650-1653).

În acest timp a organizat Biserica, a întemeiat şcoli pentru pregătirea preoţilor, a înălţat sfinte altare, a cercetat mănăstirile şi parohiile bănăţene, ducând mângâiere şi lumină păstoriţilor săi.

Paşa Fasli, conducătorul turc al Paşalâcului Timişoarei, îl iubea şi respecta pe Sfântul Iosif pentru evlavia şi dragostea pe care o avea faţă de toţi, indiferent de religie sau neam.

Odată, pe când săvârşea Sfânta Liturghie în ziua hramului unei vechi biserici de lemn din Timişoara, în ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (1653), a izbucnit un mare foc în partea de apus (vest) a Timişoarei. Un vânt puternic întindea pîrjolul cu repeziciune asupra întregului oraş. Mulţi au pierit atunci în flăcări, iar groaza îi cuprinsese pe locuitori. Sfântul Iosif, văzând prăpădul, a ieşit în faţa bisericii luând cu sine Sfintele Taine şi căzând cu faţa la pământ şi cu toată tăria sufletului cerând îndurare lui Dumnezeu să scape cetatea de prăpăd, deodată nori negri s-au ridicat dinspre miazăzi (est) întunecând tot cerul şi o ploaie torenţială s-a vărsat timp de mai multe ore, fără încetare, până a stins cu totul focul nimicitor. Şi Sfântul Iosif, ridicându-şi fruntea de la pământ, mulţumea lui Dumnezeu cu lacrimi pentru mila ce a făcut-o izbăvind de moartea cea năpraznică a prăpădului. Apoi, mergând acasă, s-a închis în chilia sa şi timp de 3 zile n-a mai ieşit. Când s-a arătat din nou în lume, pe dosul palmei lui de la mâna stângă îi apăruse semnul Sfintei Cruci, ca şi când ar fi fost ars cu fierul înroşit.

În ziua Sfinţilor Arhangheli, pe 8 noiembrie 1653, mergând Mitropolitul la Mănăstirea Partoş pentru hramul mănăstirii de acolo, l-au întâmpinat o mulţime de credincioşi. Dând să intre în biserică pentru a săvârşi dumnezeiasca slujbă, a fost oprit de 11 ologi şi suferinzi care îi cereau îndurare. „Nu-mi cereţi mie tămăduire, le spuse Sfântul, ci cereţi tămăduitorului de oameni, Domnului nostru Iisus Hristos, rugaţi-vă Lui şi vă veţi vindeca.” Apoi, oprindu-se în mijlocul lor şi punând mâinile peste ei, s-a rugat şi în aceeaşi clipă un fior a străbătut trupurile lor îndoite de suferinţă şi, revenindu-le puterea, s-au ridicat cu totul sănătoşi. Iar mulţimile văzând această minune se bucurau şi slăveau pe Dumnezeu.

Simţindu-se îngreunat de povara anilor şi dorind a petrece viaţa ce-i mai rămăsese în linişte, Sfântul Iosif s-a retras din scaunul mitropolitan al Timişoarei, închinoviindu-se  la Mănăstirea Partoş. Trei au fost anii pe care i-a petrecut aici (1653-1656) întru rugăciune şi facere de bine, până a trecut la cele veşnice.

Clopotele mănăstirii au început să bată singure

Tradiţiile spun că în momentul adormirii sale, clopotele mănăstirii au început să bată singure, fără să le tragă cineva, ducând în depărtări trista veste. Apoi trupul neînsufleţit al marelui mitropolit a fost aşezat într-un mormânt zidit în naosul bisericii mănăstirii, în dreptul uşii de intrare care e spre miazăzi. Era la sfârşitul verii lui 1656 când a trecut la cele veşnice la 88 de ani părintele duhovnicesc al ortodocşilor din părţile Banatului.

Cu adevărat multe minuni s-au săvârşit la mormântul sfântului, vindecări de boli sufleteşti şi trupeşti. La mormântul său s-au făcut pelerinaje ale credincioşilor din depărtări şi nimeni nu a plecat fără mângâiere.

Patron al pompierilor din România

Ţinând seama de viaţa şi petrecerea cuviosului Mitropolit Iosif şi stabilindu-se fără putinţă de tăgadă că el a strălucit ca un adevărat vas ales al Domnului prin credinţa curată şi că a lăsat în urma lui mireasma sfinţeniei, Sfântul Sinod al BOR a hotărât la 28 februarie 1950 să-l aşeze în ceata sfinţilor, statornicind data de 15 septembrie a fiecărui an pentru cinstirea lui cu toată cuviinţa.

La 7 noiembrie 1956, după ce, din vreme, moaştele sale au fost aduse de la Mănăstirea Partoş, el a fost proclamat solemn ca sfânt şi aşezat în catedrala mitropolitană din Timişoara.

În sesiunea din 13-14 septembrie 1997 a Sfântului Sinod al BOR, în baza adresei 211 a MAI şi a dresei 27006 a Inspectoratului General al Corpului Pompierilor Militari prin care se solicita desemnarea ca patron spiritual al pompierilor pe Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş, s-a aprobat ca patron al pompierilor din România, datorită minunilor şi faptelor sale vrednice de pomenire.

Pompierii militari de la ISU „Bucvoina” Suceava, în cinstea ocrotitorului lor spiritual, ca jertfă, au ridicat o biserică militară, mai ales că în ea se află o parte din moaştele Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş

(Preot militar Ovidiu IACOB – Suceava)