Binecuvântarea unui Ierarh (partea a doua)

Plec spre Verona. Până la Verona sunt vreo sută douăzeci de kilometri. Dar îi fac la fel de greu. Maşina scoate fum zdravăn şi consumă ulei la fel de hotărât. La Verona în baia de ulei nu mai am aproape nimic. Pe „jojă”, spatula metalică pe care o introducem lângă motor, uleiul nu se mai vede deloc. Dorm la Balconi, la cinci kilometri de Verona, în curtea supermarketului Eurospin, care deschide la 8.30. La Eurospin n-au uleiuri. Îl sun pe Părintele Gabor Codrea. Acesta e la Ierusalim, dar mă pune în legătură cu fratele său, Ghiţă, care mă îndrumă către un hypermarket aflat pe drumul spre Trento, pe care sunt eu, unde au uleiuri de motor. Iau de acolo 8 litri. Mi-am făcut socoteala consumului de ulei. Cu cei opt litri voi ajunge până în Austria, unde voi lua alţi 12 litri cu care voi ajunge la Nürnberg. Cu acest gând plec mai departe.

Situaţia maşinii mele se agravează pe clipă ce trece. Drumul spre Pasul Brenau e plin de pante şi tunele pe şi prin care abia mă târăsc, umplându-le de fum. Opresc des, ca să se răcească motorul, care se încinge foarte repede. Am şi bateria slabă, aşa că mă opresc doar în pante, în locuri de unde pot să îi dau drumul maşinii la vale, ca să pornească fără baterie. Nu la fel se întâmplă într-un orăşel de după Bolzano, Brixen, dacă nu mă înşel, unde îmi cade motorul. Împing maşina pe un loc de parcare din faţa unui hotel şi aştept. Populaţia acestui orăşel e mixtă, sunt şi germani, şi italieni. Fără prea multe comentarii doi băieţi germanii mă ajută să împing maşina pe o străduţă care se prăvale de pe coasta pe care suntem. Pornesc rapid, dar fac greşeala să vreau să urc coasta tot pe acea străduţă. Panta se dovedeşte imposibilă, chiar şi pentru viteza întâi, iar motorul îmi cade iar. Uitasem că nu mai am putere. Străduţa pe care sunt are o curbă strânsă şi, coborând cu spatele, fără motor, mă trezesc proţăpit într-un zid. Douăzeci de metri mai jos, unde se termină străduţa pe care nu ar fi trebuit să încerc să urc, e un bar unde sunt nişte italieni. Dar ei mă expediază la mecanic imediat ce îi fac să înţeleagă care e problema mea. Nu mă duc la mecanic pentru atâta lucru. Un mecanic italian înseamnă bani. Sunt la jumătatea pantei, dacă reuşesc să întorc maşina invers şi să-i dau un brânci la vale, o pornesc iar. Găsesc un italian de vârsta mea, adică încă agăţat de tinereţe, care conduce o frumoasă Alfa Romeo. „Con mia machina?!”, mă întreabă italianul, căutând să se convingă dacă nu cumva sunt nebun. Vreau să mă remorcheze cu maşina aia? Da. Italianul nu mai ştie cum să se fofileze, dar ceva din el nu-l lasă să nu mă ajute. Mă remorchează câţiva metri, scoţându-mă din zid, apoi, ajutaţi de un băiat de la bar, într-o atmosferă de profundă neîncredere („Io no lo conosco”, îi spune Alfa Romeistul băiatului de la bar, „dacă îl pornim şi pleacă?”, continuă el, ispitit de un gând strâmb) îi dăm drumul maşinii la vale, deşi primul italian parcă ar vrea să mă împiedice să o fac, şi o pornesc. Mă opresc pe un loc de parcare de lângă barul de jos, cobor şi alerg spre ei fericit. Îi dau un pahar de vin băiatului de la bar şi multe mulţumiri Alfa Romeistului, care cred că şi-ar dori mai degrabă o sută de euro. „O sută de euro îi lua mecanicul, dacă îl chema”, îi spune băiatului care îşi bea la bar vinul. Dar n-am eu cum să-i dau o sută de euro. Plec, lăsându-l să se laude cu fapta bună pe care a făcut-o. Ajută-l, Doamne, să facă şi altele!

Spre Brenau îmi e tot mai greu. Deja i-am spus tatălui meu: voi avea nevoie de bani, va trebui să opresc în primul Service din Austria. Totuşi, un gând furişat în minte îmi spune că după ce voi trece graniţa cu Austria va fi altfel. Cei de la Episcopia Română de la Roma mi-au spus de mai multe ori că mi se strică maşinile în Italia pentru că lucrez fără binecuvântare. Aştept graniţa cu Austria ca pe o izbăvire. Oare cum e să lucrezi cu binecuvântare?

Binecuvântarea minunată

Şi izbăvirea chiar vine. Imediat ce trec graniţa maşina începe să meargă neaşteptat de bine. Nu mai pierde ulei, ba, dimpotrivă, la prima verificare constat că am vreun litru în plus faţă de cum fusese înainte de graniţă. La prima răscruce, datorită tăbliţelor care nu mai sunt ca şi cele din Italia şi datorită strigătului unui tânăr care stă la un han, mă rătăcesc câţiva kilometri, pe un frumos drum de munte. Dar în această rătăcire nu e nici un strop de panică. Mai ales când înţeleg de ce m-am rătăcit, după ce ajung la o căsuţă tiroleză frumos pictată în exterior cu scene înfăţişând-o pe Măicuţa Domnului. Când caut un îndrumător el se arată imediat, iar poliţistul care mă îndrumă mai apoi, în răscrucea unde mă rătăcisem, nu are absolut nimic fioros, deşi îmi cere actele. Trec cu bine de Innsbruck şi ies pe autostrada care merge spre Regensburg - München. Mi-am făcut planul să părăsesc această autostradă, ca să străbat Germania pe drumuri secundare. Trăiesc sub puterea mitului că în Germania ar fi limită minimă de viteză pe autostradă. O limită pe care eu nu o mai pot atinge decât dacă drumul ar merge continuu la vale. Înainte de Jenbach întâlnesc, în parcarea OMV-ului la care m-am oprit ca să dorm, un tânăr şofer de tir român, prin care Dumnezeu îmi spune ce va fi: „O să ai şi pante de urcat până la München”. Dar eu o ţin pe a mea. Chiar mă dau jos de pe autostradă la Jenbach, dar când văd cum urcă drumul pe care ar trebui să merg la München, mă sui înapoi pe autostradă. Măcar până la Regensburg, îmi spun. Dar, chit că urc greu pantele, Dumnezeu rânduieşte să ajung cu bine, pe autostradă, până la Nürnberg. Toate lucrurile care mi se întâmplă în Germania au, dincolo de dimensiunea factică, o dimensiune minunată, de poveste. Poliţiştii care îmi verifică încărcătura maşinii la o benzinărie dintre München şi Ingolstadt sunt mai mult decât prietenoşi. Îi amuză inscripţia de pe parbrizul meu, căreia eu nu îi acordasem atenţie: „Terorist căutat internaţional”, scrie acolo, în germană. Iar unul dintre ei îmi spune că am fost făcut pentru meseria asta, de difuzor de carte creştină, pentru că mă cheamă Marius-Christian şi sunt născut în Ajunul Crăciunului. Când ajung la Nürnberg maşina merge atât de bine încât, din pricina consumului redus de carburant pe care îl are fără turbosiflantă, în mintea mea încolţeşte întrebarea dacă să o mai repar sau nu. Dar am de gând să Îl întreb pe Înalt Preasfiinţia Sa Mitropolitul Serafim ce să fac în mai multe situaţii în care sunt indecis. Binecuvântarea Sa, care mi-a parvenit printr-un email, s-a dovedit minunată. IPS Mitropolitul Serafim e primul Ierarh şi primul Părinte făcător de minuni cu care voi avea ocazia să vorbesc.

Mai e ceva: cu câteva luni în urmă L-am văzut pe IPS Serafim la Sibiu. Chiar am asistat la o liturghie la care a slujit. Un bărbat de lângă mine i-a spus altuia că IPS Serafim e un intelectual foarte stilat. Eu eram într-o perioadă de căutări, plină de semne de întrebare, abia întors către credinţă, iar IPS Serafim a fost primul Ierarh pe care l-am văzut slujind. Dar de ce a trebuit, Doamne, să Îl întâlnesc pe IPS Serafim, am întrebat atunci, o să am eu vreodată şansa să Îl cunosc? Iată...

Mitropolia Germaniei şi a Europei Centrale şi de Nord

În ziua în care ajung eu Înalt Preasfinţia Sa Mitropolitul Serafim nu e la Mitropolie. Va veni în dimineaţa zilei următoare. Dar obştea Mitropoliei mă întâmpină cu braţele deschise. Fără să cer ceva, sunt cazat, ospătat şi ajutat să îmi aduc maşina chiar în faţa Mitropoliei. Ba chiar Părintele Dumitru mă invită să parchez în curte, dar, după ce află că din maşină curge mult ulei, îmi aduce din beci nişte cutii de plastic pe care să le pun sub maşină. Mă atenţionează că oamenii de pe aici, mai ales vecinul grec al Mitropoliei, sunt în stare să anunţe la poliţie că îmi curge ulei din motor. Părintele Dumitru e foarte harnic şi săritor. Îl invidiez, nu cred că voi fi vreodată ca el. Se îngrijeşte de toate, neobosit. Chiar după ce îmi găseşte un loc în faţa Mitropoliei şi aduc maşina care era cu douăzeci de metri mai la vale, îl văd în retrovizoare pe grec ţâşnind din hruba întunecată a Sălii lui de Jocuri (Spell Center) şi alergând ca un ogar la locul unde avusesem parcată maşina. Parcă miroase locul ăla. Nu mi-ar plăcea să am aşa un vecin. Îmi vine să mă întorc şi să-i spun: „Lasă, măi, că Dumnezeu o să rânduiască să plouă.” Dar îi spun asta doar în mintea mea. Dacă i-aş fi spus-o, aş fi nimerit bine, pentru că a doua zi avea să fie o ploaie grozavă.

de Marius IANUŞ