Cum s-a strecurat mândria naţionalistă în biserică

Pentru unii biserica e doar un prilej ca să-şi dovedească şi să dovedească lumii că sunt mai buni decât alţii. Un prilej de fală ca oricare altul. Dintre aceştia se aleg naţionaliştii bisericii. Credeţi că sunt puţini? Am intrat de curând, şi am fost apoi alungat imediat, pentru că mesajul meu nu trebuia să se audă acolo, într-un grup de tineri naţionalişti declarat creştini de pe internet. Am înţeles acolo imediat mecanismul gândirii lor. Tot ce le dă valoare sau li se pare că le dă valoare e bun. Ei aleargă cu limba scoasă după slava omenească, deşartă. L-am întrebat pe unul dintre ei care postase un text naţionalist al unui autor interbelic: "Bine, dar tu de ce ai postat acest text aici? Înţeleg că te crezi urmaş al lui Alexandru Machidon şi ai impresia că aceia care nu sunt urmaşi ai acestui războinic îţi sunt inferiori..." Mi-a răspuns că nu înţeleg eu bine, deşi textul pe care îl postase era cât se poate de explicit în privinţa "sentimentelor alese" pe care le cultiva. Fără să fi avut acces măcar la aparențele lucrurilor petrecute în urmă cu milenii despre care vorbea, rătăcitul autor al articolului postat de acel tânăr menționa „complexul de mari virtuţi al sufletului thracic: spirit eroic, dreptate şi jertfă”.

Cei care caută în lume, dar şi în biserică, să-şi măgulească sinele preaplin de el însuşi au inventat fascismele şi naţionalismele.

Eu am auzit multe prostii spuse din faţa altarului, mai multe decât mi-aş fi imaginat că pot auzi. Potrivit unui preot de la Humor, "poporul român" a fost creştin de la bun început, pentru că legiunile latine "ai căror urmaşi suntem" erau creştine. O minciună! Până la Împăratul Constantin, în secolul III, după retragerea trupelor romane de aici, armata romană îşi obliga soldaţii să se închine la idoli. În plus, avem vestigii care dovedesc "credinţa" pe care o practicau soldaţii din Nordul Africii aduşi de romani aici: biserica de la Densuş, de pildă, e un fost templu al "zeului" Marte. Tot de la acelaşi preot am aflat ce mare însemnătate a avut pentru "noi, rrromânii" creştinarea Dobrogei de către Apostolul Andrei. Dar, cum cei care am pus oleacă mai mult mâna pe carte ştim, Dobrogea e  a României doar din secolul XIX, până atunci, Dunărea fără poduri fiind un obstacol practic de netrecut. Tot aşa, la o mănăstire bucovineană am fost nevoit să aud o altă minciună, cântată de toată obştea: "Toţi copiii României sunt din neamul lui Traian". Asta e o minciună din două motive: în primul rând, soldaţii pe care i-a trimis Imperiul Roman aici nu erau romani, ci nord-africani. În al doilea rând, studiile ADN-ului demonstrează că doar un sfert din populaţia României e formată din descendenţi ai acelor soldaţi. 

E păcat că se spun asemenea minciuni în biserică. Şi sunt foarte periculoase sentimentele de slavă deşartă pe care aceste minciuni caută să le sădească în sufletele oamenilor. Nu apartenenţa la un neam sau altul te face valoros sau lipsit de valoare, ci eforturile interioare prin care, cultivând virtuţile creştine, poţi să te îmbunătăţeşti.

(de Marius Ianuş)