Cuvânt despre umilire al Sfântului Efrem Sirul

Acestea sunt semnele şi indiciile grăitoare a celui ce deţine adevărata umilinţă: să se considere pe sine că este mai păcătos decât toţi păcătoşii şi că nu a făcut nimic bun înaintea lui Dumnezeu; să se osândească pe sine cu fiecare ocazie, în fiecare mod şi în fiecare faptă; să nu acuze pe cineva, nici să considere că deasupra pământului există vreo anume depravare, sau cea mai mare nepăsare, ci să-i laude [pe oameni] şi să-i slăvească pe toţi întotdeauna. Pe nimeni niciodată să nu condamne, să umilească sau să clevetească; să tacă întotdeauna şi să nu spună ceva fără poruncă sau fără vreo trebuinţă. Desigur, când întreabă şi vrea să vorbească sau când are trebuinţă să vorbească, să vorbească sau să răspundă liniştit, cu pace şi rar, ca să se forţeze şi să se ruşineze când vorbeşte. Să nu judece pe altul cu ceva, să nu se certe în conflict cu cineva, fie pentru credinţă, fie pentru altceva, ci dacă spune ceva drept, să spună şi celălalt. Da, însă dacă spune ceva greşit, să ştie să facă ascultare şi să nu considere voia celuilalt ca [un] lucru nimicitor. Să aibă întotdeauna privirea spre cele de jos, să aibă în faţa ochilor lui moartea, să nu spună cuvinte zadarnice sau să spună prostii; să nu spună niciodată minciuni, să nu se contrazică cu cel mai mare; să suporte cu bucurie ofensele, înjosirile, pedepsele; să urască odihna şi să iubească silinţa, să nu provoace pe cineva sau să rănească conştiinţa cuiva.

Acestea sunt semnele adevăratei umiliri şi fericit este cel ce le are, căci de aici [din această viaţă, aşadar] s-a făcut casă şi biserică lui Dumnezeu; şi Dumnezeu a locuit înăuntrul lui, ca să devină moştenitor al Împărăţiei cerurilor. Amin.

[traducere din lb. greacă de Drd. Alexandru Prelipcean, după originalul: Osiou Efraim tou Syrou, Erga, vol. 5,  Keimeno-metafrasy-sxolia apo ton Konstantino G. Frantzola, Ed. „To Periboli tis Panaghias”, Tesalonic, 1998, pp. 416-417]