Icoana Învierii Domnului sau despre Crucea Paştelui (III)

Braţul orizontal al icoanei Învierii
Omenirea care Îl înconjoară pe Mântuitorul reprezintă, de fapt, icoana iubirii divine, o rememorare a gestului de pe Cruce în care El, murind cu braţele deschise, a îmbrăţişat întreaga lume. Întotdeauna apar protopărinţii neamului omenesc, Adam şi Eva, pe care Mântuitorul îi apucă efectiv de mână, cu un gest plin de forţă, şi îi ridică din mormintele în care zăcuseră până atunci şi din care nu puteau ieşi singuri. Ei sunt reprezentaţi întotdeauna foarte în vârstă, ca unii ce au aşteptat îndelung izbăvirea. Uneori, Hristos îl trage de mână doar pe Adam, ca o accentuare a întâlnirii dintre „Adam cel vechi“, cel care a căzut, şi „Adam Cel Nou“, Care a venit să-l ridice. Astfel, icoana devine întâlnirea tulburătoare a celor doi Adam, care coincid acum şi se identifică nu atât în kenoza Întrupării, cât în slava Parusiei.

În rândul drepţilor se remarcă întotdeauna chipul Sfântului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul, cel care după moarte a ajuns în iad, binevestind şi aici apropiata venire a lui Hristos. Mai sunt prezenţi şi unii din profeţii Vechiului Testament, David, Solomon (ca fiind unii ce au aşteptat şi vestit izbăvirea), Moise (ca unul care îi anunţase pe evrei că „Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi“, Deut. 18,15), dar şi Abel, ca primă jertfă umană.

Braţul vertical al icoanei se regăseşte în însuşi sensul cuvântului anastasis, însemnând ridicare, înălţare. Uneori, chiar veşmântul Mântuitorului sugerează această coordonată verticală. Dorind a vizualiza puterea cu care El S-a pogorât la iad, iconarii au pictat uneori o parte a veşmântului fluturând în sus, urmând firesc legile fizicii, ca o indicare a drumului străbătut, dar şi o subliniere a celui de întoarcere, de ridicare.

La cele două capete ale coordonatei verticale se află, în partea cea mai de jos, iadul, iar în partea cea mai de sus, cerul. „Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase; şi a treia zi, precum Iona din chit, ai înviat din mormânt.“ (Irmosul Cântării a 6-a din Utrenia Învierii) Adâncul negru ce se cască în josul icoanei reprezintă iadul, unde se citeşte chipul morţii, legată de mâini şi de picioare şi cu o funie de gât. La picioarele Mântuitorului se află dispuse adesea pe diagonale cele două porţi ale iadului, care nu au fost doar deschise, ci desfiinţate, scoase din ţâţâni. După cum consemnează Evanghelia lui Nicodim, la pogorârea lui Iisus Hristos în iad a răsunat un glas asemenea tunetului şi zvonului furtunii: „Ridicaţi-vă porţile, stăpâni (ai iadului), deschideţi-vă porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei…“, la care stăpânul iadului a zis nelegiuitelor lui slugi: „Închideţi porţile de aramă şi puneţi zăvoarele de fier; luptaţi vitejeşte“. Şi din nou a răsunat glasul cel de asemenea cu tunetul: „Deschideţi porţile, daţi de o parte porţile veşnice, ca să intre împăratul slavei…“. În unele icoane apar mai multe detalii legate de această înfrângere definitivă a morţii, lanţurile sfărâmate, cheile, lacătele zdrobite, îngerii care îl leagă pe satana.

Cum nu doar omul a fost restaurat, ci şi cosmosul întreg, e firesc ca şi el să fie prezent în icoană sub forma munţilor ce încadrează în partea superioară întreaga scenă. Faptul că Învierea este manifestarea demnităţii împărăteşti, explică prezenţa slujitorilor Împăratului cerului şi al pământului, îngerii, cu atât mai mult cu cât evenimentul nu este preamărit doar de cei direct implicaţi, oamenii, ci şi de îngeri - „Învierea ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te mărim“ - motiv pentru care în partea superioară a icoanei se află doi îngeri, adesea ţinând în mâini însemnele Patimilor.

Paştele, trecere de la robie la libertate, de la moarte la viaţă
 „Paştile cele sfinţite astăzi nouă s-au arătat, Paştile cele nouă şi sfinte, Paştile cele de taină, Paştile cele preacinstite, Paştile Hristos-Izbăvitorul; Paştile cele fără prihană, Paştile cele mari, Paştile credincioşilor, Paştile care au deschis nouă porţile Raiului, Paştile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii.“ Pentru evreii Vechiului Testament, Paştele însemna trecerea de la robie la libertate. Pentru noi, el înseamnă trecerea de la robia păcatului la libertate, de la moarte la viaţă, de la întuneric la lumină, ca un nou Exod, un drum identic cu cel al Crucii, întrucât acesta este singurul care duce către bucuria Învierii, fapt care explică prezenţa Crucii în această icoană. (prof. dr. Mihaela Palade)