Există o mare deosebire între iconografia catolică şi cea ortodoxă. Dacă în spiritualitatea apuseană Hristos este reprezentat asemenea unui atlet sau cavaler biruitor ce iese semeţ purtând un steag ca semn al biruinţei, în cea răsăriteană El este întotdeauna reprezentat în relaţie directă cu omul. Icoana mărturiseşte această profundă dovadă a iubirii dumnezeieşti care L-a determinat să Se pogoare şi să parcurgă această ultimă treaptă a dialogului cu omul cel căzut şi care nu se putea ridica singur.
În mare, iconografia ortodoxă prezintă două variante compoziţionale ale acestei teme, una în care Iisus Hristos este reprezentat în profil sau semiprofil, avându-i pe Adam şi Eva de o parte a Sa, iar cealaltă în care El, într-o poziţie frontală, se află între cei doi protopărinţi, întinzându-le fiecăruia câte o mână. În prima, atitudinea nesimetrică trădează gândirea orientală, în timp ce în a doua citim atitudinea hieratică, solemnă, specifică lumii greceşti, bizantine. Într-una Hristos se află într-un dialog direct cu Adam şi Eva, în timp ce în cealaltă El pare că se adresează direct şi nouă, cei care în fiecare moment avem nevoie să fim scoşi din mormântul păcatelor, în oricare din variante El purtând vizibil însemnele Patimilor.
Veşmântul său nu mai este cel din timpul slujirii pământeşti, ci este mai întotdeauna de un alb strălucitor, auriu sau cu lumini aurii, simbolizând firesc lumina Învierii, slava de care S-a bucurat Mântuitorul precum şi demnitatea Sa împărătească, manifestată plenar în acest moment al Învierii. Este momentul din care putem rosti: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit” (Irmosul cântării a 9-a din Utrenia Învierii). Tot un atribut al slavei dumnezeieşti este mandorla, un simbol al luminii, fapt pentru care ea este întotdeauna deschisă la culoare. Din punct de vedere vizual ea focalizează atenţia asupra lui Iisus Hristos, Care a mărturisit: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8,12) Mandorla este un atribut divin ce apare doar în icoanele Schimbării la faţă şi ale Înălţării, întotdeauna de formă circulară, perfecţiunea specifică acestei forme estetice fiind o manifestare a perfecţiunii divine şi a odihnei. În icoana Învierii ea este de formă migdalată, o accentuare a verticalităţii, traseul drumului de la cer la pământ al slavei şi foarte rar circulară.
Gesturile Mântuitorului sunt mai întotdeauna dinamice, variind însă de la acea simplă aplecare a Sa către făptura căzută până la gestul de un extrem dinamism prezent la paraclesion-ul de la Chora, unde Hristos se mişcă aici cu o extraordinară energie fizică, trăgându-i pe Adam şi Eva din mormântul lor, astfel încât ei par a zbura prin aer, un original mod de a exprima triumful divin.
În mâna Lui Iisus Hristos se află un filacter, semn al propovăduirii, care în anumite icoane este înlocuit cu Sfânta Cruce, ca una prin care a fost biruită moartea. În toată imnografia ortodoxă, Crucea şi Învierea sunt intim legate: „Învierea lui Hristos văzând să ne închinam Sfântului Domn Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfânta Învierea Ta o lăudăm şi o mărim, că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos; că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat.” Aşa se explică şi de ce şi icoana Învierii este structurată pe coordonatele orizontale şi verticale ale Crucii, ca o mărturie a biruinţei doar prin acest semn.
(Prof. dr. Mihaela PALADE)