Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Tânărul risipitor, prin viaţa pe care şi-a ales-o, trăia ca şi cum în afară de sine. Dar analizându-se, a văzut ca într-o oglindă toată decadenţa în care ajunsese, i s-a făcut lui însuşi scârbă de el şi s-a înfricoşat. În aceeaşi clipă îşi adună minţile şi îşi dă seama de prăpastia în care a ajuns. Şi-a adus aminte de tot ce a avut în casa părintească, de darurile pe care le primise din naştere şi, gândindu-se la felul cum le-a folosit şi la felul cum s-a purtat cu tatăl său iubitor, s-a înspăimântat şi şi-a venit în fire. Este conştient că din clipa în care a părăsit casa părintească şi-a pierdut pacea şi bucuria sufletească, alergând după desfătări închipuite. Belşugul şi Bunăstarea nu l-au putut reţine în casa tatălui său; foamea şi lipsurile îl aduc, cu şiroaie de lacrimi, recăpătându-şi iertarea şi iubirea părintească.
“Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta”. Aceasta este cea mai importantă clipă din viaţa fiului risipitor, clipa venirii în sine, fiindcă în aceeaşi clipă s-a pocăit şi s-a hotărât să se întoarcă pe drumul cel adevărat, al pocăinţei, la tatăl său. De aici anume a început ridicarea lui din întunericul păcatului. “Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat”.
„Mort a fost, şi a înviat; pierdut a fost şi s-a aflat”
Ochii părintelui, obosiţi de aşteptare şi lacrimi, se luminează şi în clipa aceea se înseninează şi ochii fiului, strălucind de bucurie, se luminează, vărsând lacrimile ispăşirii, ale căinţei; dar şi ale bucuriei, iertării păcatului nesupunerii şi neascultării. Tatăl a căzut peste grumazul lui şi l-a sărutat cu o dragoste care a iertat totul, cu o iubire sfântă şi fără nici o imputare. După cum părerea de rău a fiului a fost totală şi sinceră, aşa şi iertarea tatălui a fost desăvârşită.
Puterea şi plinătatea iubirii nu caută la numărul şi mărimea păcatelor; de aceea tatăl îşi îmbrăţişează fiul, stingând cu lacrimile şi sărutarea sa toată arsura păcatului şi alinându-i rănile sufletului.
Sunt neputincioase cuvintele pentru a putea arăta în toată plinătatea ei bucuria pe care o simţim când cineva se întoarce la noi. Să ridicăm toate aceste lucruri la dimensiunea raporturilor noastre cu Dumnezeu şi vom înţelege cât de mare este bucuria Tatălui din ceruri când un păcătos se pocăieşte, când un rătăcit se întoarce către El. Este ca şi cum cel mai drag dintre ai noştri a înviat din morţi.
“Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea nouă, şi-l îmbrăcaţi, şi daţi-i un inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui. Şi aducând viţelul cel gras, îl înjunghiaţi, şi mâncând să ne veselim. Căci fiul meu acesta mort a fost, şi a înviat; pierdut a fost şi s-a aflat”.
Să fim statornici în credinţă şi virtute
Aceasta este bucuria Bisericii pentru fiii săi, bucurie nespusă, ospăţ spiritual în cer şi pe pământ, în Biserica văzută şi în cea nevăzută. Să ne bucurăm când un semen rău se hotărăşte să devină om cinstit, să căutăm şi să-l ajutăm să se îndrepte. Cât de mare este bucuria Domnului când păcătosul se întoarce! Pentru că Mântuitorul a suferit pentru toţi vărsându-şi sângele pentru fiecare din noi, oricât de căzuţi am fi.
Şi pe când bucuria era în toi, s-a întors fiul cel mare de la câmp, şi aflând de cele ce s-au întâmplat, s-a mâniat; tatăl însă i-a spus: “Pentru ce te mânii? Tu te-ai îndestulat de tot ce se găseşte în casa aceasta. Dar acum să ne bucurăm că fratele tău s-a întors din moarte la viaţă”.
Fratele cel mare reprezintă pe creştinul care nu s-a pătruns total de duhul iubirii lui Hristos. El este creştinul care trăieşte de unul singur în marea comunitate a Bisericii, căci n-a realizat uniunea sufletească pe care membrele trupului tainic al lui Hristos trebuie s-o realizeze cu toţi creştinii, în Mântuitorul.
Să fim statornici în credinţă şi virtute şi să fim fericiţi în momentul când aflăm despre întoarcerea, oricât de târzie, a vreunui suflet păcătos, ce se înstrăinase de Dumnezeu, să nu fim ca fratele risipitorului, venind cu cârtire şi nemulţumire, pentru iertarea şi ştergerea păcatelor acestuia; căci precum iubirea ne uneşte cu Dumnezeu, întocmai invidia şi pizma ne despart de harul şi dragostea lui.
„Dragostea lui Dumnezeu este nesfârşită şi că ea nu ne este niciodată retrasă”
Câţi nefericiţi se chinuiesc în focul iadului, pentru că au pus la încercare îndelungata milă a lui Dumnezeu, trăind în păcate şi neglijându-se de mântuire, ci socotind în amăgirea lor că “este timp” pentru întoarcerea lor de la faptele pierzătoare de suflet! Ei dorm în nesimţire, până vine pe neaşteptate moartea, care îi află nepregătiţi sufleteşte şi neîmpăcaţi cu Dumnezeu. Aceştia sunt fiii risipitori care au îmbătrânit sufleteşte în ţară străină, fiind morţi cu sufletul înainte chiar de sfârşitul lor.
Acesta este tâlcul evangheliei de duminică şi aceasta este drama închisă în ea. Să ştim că dragostea lui Dumnezeu este nesfârşită şi că ea nu ne este niciodată retrasă. Să ştim că bucuria cerească pentru îndreptarea unui păcătos cuprinde cerul şi pământul şi că fiecăruia dintre noi îi iese înainte, pe drumul întoarcerii şi căinţei, Mântuitorul însuşi. Orice rătăcire poate să aibă nădejde de întoarcere. Cazul Fiului risipitor este foarte grăitor în această privinţă.
Toate acestea ştiindu-le, nu vom deznădăjdui în păcat şi, cuprinşi de căinţă, vom alerga cu haina zdrenţuită şi picioarele rănite la bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu pentru a intra în bucuria Domnului. Amin.
(Autor: pr. Ion CÂRCIULEANU)
(23 feb 2011, 11:47:46