Pelegrinului iubitor de Cuvânt şi de cuvinte: „Rămas-bun, Înalt Preasfinţite!”

"Moartea nu trebuie să ne înspăimânte. Este ca un somn, ori o trecere, ca şi o punte care ne duce dintr-o existenţă într-o altă existenţă. De la moarte la viaţă. Din efemer către Veşnicie." Aşa spunea, printre altele, Mitropolitul Bartolomeu Anania într-o predică, când puterile i se împuţinau şi se pregătea, cu seninătate, pentru lunga călătorie...

L-am apreciat mult pe Arhimandritul Bartolomeu Anania, strălucitul cărturar, monahul luptător, demn şi fermecător. În anii â80 ai veacului al XX-lea l-am întâlnit de mai multe ori şi am purtat o vreme corespondenţă. Într-o seară de început de februarie 1989 a venit la Mănăstirea Neamţ şi a oficiat călugăria mea. A vorbit atunci, cu patos şi profunzime, amintindu-şi că la aceeaşi sărbătoare a Întâmpinării Domnului - cu aproape jumătate de veac în urmă - devenise şi el monah la Mănăstirea Antim din centrul Bucureştilor, unde era stareţ episcopul Eugeniu Laiu Suceveanul. După călugărie a mai rămas la Mănăstirea Neamţ câteva zile. În fiecare seară ne întâlneam la cină şi m-a impresionat prin realismul debordant, prin observaţiile fine şi printr-o demnitate cvasiprinciară, proprie oamenilor mari. Mi-a făcut atunci, cum s-a mai întâmplat de câteva ori, mărturisiri tulburătoare. Era acea recunoştinţă faţă de oameni feluriţi care se manifesta prin cuvinte, pomeniri, anamneze. Istorisiri vecine cu poveştile, dar adevărate, despre retrageri sihăstreşti prin Munţii Vâlcii, cu mergeri prin nămeţi pe urmele fiarelor, cu urmăriri şi umilinţe, renunţări şi lipsuri, lupte cu neprietenii, detractorii şi torţionarii.

Era o plăcere să-l asculţi vorbind

Foarte rar se întâmplă ca un om să fi cunoscut o sumedenie de monahi, cărturari, condeieri, personalităţi de mare rezonanţă din varii domenii. Începuse de timpuriu să scrie versuri şi proză, să asculte muzică simfonică, să-i viziteze acasă pe unii scriitori, de la care a învăţat ca un novice, conştiincios, competent şi neuitător. Despre unul dintre aceştia, Anton Holban, fostul lui profesor de seminar, a amintit de mai multe ori şi m-a întrebat odată de familia lui din Fălticeni, care supravieţuia încă (era vorba de doamna Steliana Lovinescu, soţia scriitorului şi filosofului Vasile Lala Lovinescu).

L-am vizitat de câteva ori şi la Văratec, unde locuia în câteva încăperi din fosta reşedinţă a episcopului Partenie Ciopron, pe care-l cunoscuse în tinereţe. În chilia de la etaj, cu un balcon deschis spre Codrii de Argint, cercetaţi odinioară de Eminescu, lucra ceasuri multe la o masă ticsită cu diferite ediţii ale Sfintei Scripturi, tomuri şi dicţionare.

Era o plăcere să-l asculţi vorbind, fie în cadrul slujbelor, fie în discuţii particulare. În perioada aceea nu avea acces la emisiunile Televiziunii Române (atent cenzurate), în schimb se bucurase de câteva apariţii editoriale - cartea "Rotonda plopilor aprinşi" cunoscând atunci o largă apreciere, fiind considerată în anii aceia lucrare de referinţă, alături - dar totuşi diferită ca stil şi abordare - de cele ale părinţilor Cleopa şi Ioanichie. Celor doi din urmă le-a publicat primele cărţi la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, intervenind personal în favoarea lor şi înfruntând părerile nu tocmai binevoitoare ale contemporanilor.

Aspru şi sincer, Arhimandritul Bartolomeu a avut curaj

La începutul anului 1990 l-am întâlnit în Bucureşti. M-a primit în locuinţa din apropierea Sălii Palatului, un spaţiu amenajat după un extraordinar bun-gust, colţ de frumuseţe şi discreţie

într-un oraş nu tocmai primitor. Arhimandritul Bartolomeu, călător prin lumea largă, ostenitor mulţi ani la Antim şi Patriarhia Română, îşi legase inima de ţinutul Neamţului, dar păstra în Bucureşti sălaşul în care petrecea mai ales iarna, când îşi punea în ordine manuscrisele şi bătea la porţile editurilor.

Altă dată l-am reîntâlnit într-un imobil din vecinătatea Ambasadei Vaticanului, unde erau reuniţi părinţii Dumitru Stăniloae, Sofian Boghiu, Grigore Băbuş, Constantin Galeriu şi alţii. Cuvântul său ferm era ascultat, iar în timp ce vorbea, o linişte ceremonială inunda încăperea.

La schimbarea vremurilor i s-a cerut părerea, unii îl doreau în primele rânduri, chiar în fruntea Bisericii. A făcut declaraţii care au supărat diverse medii, poate şi-a depăşit competenţele şi a uitat pe moment că statutul său de monah nu-i oferea totală libertate. Şi-a adus atunci şi altădată aminte de cuvintele mitropolitului Tit Simedrea, care în tinereţe l-a observat la o cină unde erau prezente multe persoane importante. După replici şi discuţii, mitropolitul l-a remarcat, iar la sfârşit i-a spus: "Anii au trecut, iată ai început să străluceşti. Fii atent, fereşte-te de strălucire că vei avea mulţi duşmani!".

Într-adevăr, duşmanii nu au întârziat să apară. Polemist, aspru şi sincer, Arhimandritul Bartolomeu a avut curaj, poate prea mult câteodată.

În Moldova, considerată loc al sufletului său, era frecvent prezent la hramurile Mănăstirilor Neamţ, Agapia, Văratec

Când furtuna s-a liniştit, Arhimandritul Bartolomeu şi-a cerut iertare, i-a trecut de mai multe ori pragul bunului patriarh Teoctist, cu care fusese împreună ucenic la şcoala patriarhului Justinian.

Bartolomeu Anania a rămas pe mai departe iubitor faţă de Cuvânt şi cuvinte, petrecând vremea scriind, adeseori însingurat, alteori iubitor de comunicare. În Moldova, considerată loc al sufletului său, era frecvent prezent la hramurile Mănăstirilor Neamţ, Agapia, Văratec (cu lungi şi roditoare popasuri de linişte, rugăciune şi creaţie), Sihăstria, Secu, Cetăţuia şi altele. Născut sub "Cerurile Oltului", şi-a găsit un colţ de Rai în Munţii Neamţului, călătorind pe poteci de munte şi îngenunchind sub epitrahilul avvei Paisie, pe care îl considera un ales al Domnului. Prin dumbrăvile Sihăstriei l-a însoţit şi pe părintele Cleopa, în care a descoperit suflet de copil şi bunătate îngerească.

Monahii Moldovei, cu felul specific de a fi, cu omenescul şi duhovnicescul vieţii lor, au rămas aproape de inima scriitorului ce scria iscusit.

Când a fost chemat la slujirea arhierească, vestea l-a găsit la Mănăstirea Văratec, unde diortosea şi tâlcuia Scripturile. A lăsat truda de "pălmaş al Duhului Sfânt" neisprăvită şi a venit în Bucureşti, la Palatul Patriarhal, el, bătrânul oştean chemat sub drapel. Cunoştea bine locurile din vremea uceniciei sub aripa protectoare a patriarhului Justinian şi, mai târziu, ca director al Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

Departe de lucrurile efemere

Slujirea arhierească a fost drumul cu spini şi bucurii pe care Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu Anania l-a parcurs ultimii 18 ani ai vieţii. Şi această perioadă a însemnat pentru Înalt Preasfinţia Sa un timp cu remarcabile împliniri. În mod cu totul personal înclin să cred că misiunea sa din timpul în care a slujit Biserica ca Arhimandrit rămâne de fapt cea mai strălucitoare şi rodnică a vieţii sale, oferită altora. Frumuseţea cuvintelor, greu de egalat, a fost darul pe care Arhimandritul şi, mai târziu, Arhiereul Bartolomeu l-a dăruit, ca prinos al sufletului, Bisericii.

Monahul temerar, solitar, sincer şi demn a fost dublat de condeierul inspirat, care a auzit cuvinte negrăite şi a gustat frumuseţi celeste, daruri de care nu s-au împărtăşit prea mulţi pământeni.

Cu aceste bucurii şi împliniri, Mitropolitul Bartolomeu Anania s-a dus către netrecătoarea Împărăţie, marea sa bucurie. În lumina în care drepţii "ca luminătorii strălucesc", bătrânul înţelept şi-a pregătit din vreme un loc, departe de lucruri şi stări efemere.

Din Cerurile Oltului, poposind pe Cheile Olteţului, stabilit apoi pe malurile Dâmboviţei, obligat să-şi plece capul în temniţele comuniste, trimis în misiune departe de ţară, dincolo de Ocean, revenit pe cheiul Dâmboviţei, călătorind pe urmele sihaştrilor în Munţii Neamţului, şi-a încheiat călătoria aproape de apa Someşului, în inima Transilvaniei. Peregrin prin cele mai frumoase locuri ale lumii, s-a dus în cele din urmă către ceruri, purtat de îngerii frescelor brâncoveneşti, despre care a scris măiestrit în scholiile sale. Amintirea lui rămâne luminoasă, aşa cum au perceput-o mulţimile prietenilor, cunoscuţilor şi neprietenilor săi.

Drum bun, Înalt Preasfinţite! Să treceţi cu bine puntea de care aminteaţi, către lumina cea neînserată. Şi după cum spuneaţi, pentru alte cuvinte este prea devreme sau poate prea târziu.

(Arhimandrit Timotei AIOANEI)