Un copil traversează strada în frig

Mi-am luat o nouă maşină. Deşi “nouă” se potriveşte cu ea ca nuca în perete. Mi-am luat altă maşină – e mult mai potrivit. Ies cu ea din drumul naţional care merge de la Târgu Neamţ la Poiana Largului, în drumul care merge spre Sihăstria. Chiar în acea intersecţie găsesc trei autostopişti. Deşi nu mi se deschid portierele şi am o problemă cu direcţia, mă hotărăsc să îi iau – sunt vreo zece kilometri care se fac cu viteza a doua.

Copilul neascultător

Sunt doi adulţi, o femeie şi un bărbat, şi un copil de şase - şapte ani. Copilul mă întreabă dacă poate să stea în faţă. “Dacă te lasă părinţii tăi, da”, îi răspund. Bărbatul îmi spune că nu e tatăl lui. La o privire mai atentă, văd că are barbă şi plete de monah. Femeia încearcă să îşi pună bagajele în portbagajul meu plin, care, pe deasupra, nici nu se deschide. O mare tevatură. Îi explic că îi voi pune bagajele tot în spate. Brusc, monahul se revoltă: “Să stea copilul cu mama lui!” Şi îl apucă pe copil, care se instalase confortabil în faţă, îl scoate din maşină şi se aşează în locul lui. Copilul se supără şi începe să plângă. Nu mai vrea să urce în maşină. Eu caut să-l împac. Monahul se dă jos din maşină, îl ia pe sus şi îl azvârle pe bancheta din spate, zicând: “N-avem timp să stăm!”, dar copilul ţâşneşte din maşină glonţ şi devine şi mai căpos. Eu îl rog pe monah să se mute în spate şi îi promit copilului un covrig. Nu vrea şi nu vrea, aşa că femeia renunţă. Va lua altă ocazie.

Pe drum, monahul caută să se justifice: copilul era neascultător – “şi cum va fi când va fi mare, dacă acum e aşa…”

Eu îi întâmpin justificarea cu răceală: “Nu aţi avut copii”, îi spun. “Eu am o fetiţă de şapte ani. Altfel trebuie să ne purtăm cu copiii.”

Cumva, în mintea mea, eu l-am judecat pe acest monah. A doua justificare a lui, că a avut o copilărie grea înainte de mănăstire, mă lasă şi ea rece.

Minciuna şi supărarea

În apropiere de Mănăstirea Secu, alte două persoane se urcă lângă monah. Când să pornesc, uşa din stânga spate, singura utilă pe spate, e deschisă. “E închisă”, îmi spune monahul, “puteţi pleca”. Apoi îşi dă seama de eroare: “A, mă iertaţi, era deschisă.” “Pentru ce să vă iert?”, întreb eu care încă rumeg supărarea de pe urma poveştii cu copilul. “Pentru că v-am indus în eroare. Dar dumneavoastră nu v-aţi supărat pe mine, nu?” “Staţi liniştit.” Dar aceste vorbe sunt o minciună. Pe acest monah eu, nemernicul, deja l-am judecat.

Mă întorc de la Sihăstria şi răsuflu uşurat. Femeia şi copilul nu mai sunt în drum, semn că i-a luat cineva.

La câteva zeci de metri mai încolo, în drumul naţional, culeg de pe margine o femeie care pare destul de necăjită. Va merge cu mine până la intrarea în Târgul Neamţ. Pe drum mă înnebuneşte cu toate problemele ei: unei fetiţe a ei îi curge sânge din nas (i s-a întâmplat şi fetiţei mele într-o perioadă, e un efect al creşterii rapide, parcă), nu are bani de lemne, va prăşi pe la oameni prin sat şi tot aşa. Nu se opreşte din ale ei, oricât aş încerca eu să schimb subiectul.

“Domnu’, staţi să vă spun ceva!”

Opresc înainte de intrarea în Târgul Neamţ, pentru că femeia o va apuca spre Piatra. Refuz banii femeii şi scot banii mei din buzunar, pregătindu-mă să-i dau eu nişte bani. De peste drum răzbate un strigăt disperat: “Domnu’! Domnu’!” şi un copil se repede spre maşina mea. “Un ţigan”, zice femeia care aşteaptă să îi dau bani. Copilul e deja la fereastra mea. “Domnu’, staţi să vă spun ceva!” Nu ştiu ce şi cum să le dau. Când îmi scosesem banii eram hotărât să-i dau femeii 15 lei, dar acum, văzându-l pe copil, i-aş da lui 5 şi femeii 10. Dar parcă acest copil e prea agasant, prea agresiv. Îi dau femeii 15 lei şi copilului un leu, după care închid fereastra. Copilul devine şi mai disperat: “Domnu’, staţi să vă spun…!” şi se repede, ocolind maşina, la portiera pe care tocmai coborâse femeia. “Sunt grăbit”, îi spun, “lasă-mă să plec… Doar ţi-am dat bani. “ Dar el se apucă de portiera mea, pe care o ţine deschisă, şi mai disperat: “Domnu’! Domnu’! Staţi să vă spun…” Dar eu, după ce mi-a făcut femeia care tocmai a coborât, nu mai pot să ascult pe cineva văitându-se. Mă cuprind nişte nervi cumpliţi şi încep să răcnesc: “Tâmpitule! Măgarule! Idiotule! Închide odată uşa aia, că mă grăbesc!” Speriat, copilul împinge portiera, pe care eu o apuc şi o trântesc. Apoi demarez în trombă.

Dar după câteva sute de metri încep să mă gândesc… Copilul acela stătea acolo, în frig, aşteptând o ocazie, cu o pungă cu o pâine feliată în mână… Mai merg puţin şi îmi dau seama: copilul acela care stătea acolo în frig, aşteptând să îi dea cineva câţiva bănuţi şi să ajungă în vreun sătuc dinspre Pipirig, era aproapele meu. Iar eu am călcat porunca iubirii şi, în loc să-l ajut, l-am ocărât cum mi-a venit la gură.

La Râşca, mă spovedesc duhovnicului meu şi văd totul şi mai clar: Dumnezeu mi-a arătat care e măsura mea după ce mi-am judecat aproapele, pe acel monah de la Sihăstria, fără să îi ascult cum se cuvine dezvinovăţirea… Eu am căzut până la gât în păcatul în care acel monah abia dacă intrase până la glezne…

Doamne, ai Tu milă de aproapele meu faţă de care eu n-am avut nici milă, nici iubire, nici înţelegere. Ai milă de acel călugăr pe care nu l-am înţeles şi de acel copil pe care nu am vrut să-l ascult. Lucrează în viaţa lor, dă-le pace şi belşug şi apără-i de tot răul. Şi iartă-l pe ticălosul care a povestit toate acestea, cel atât de grabnic judecător al altora şi atât de nemernic în faţa Ta.

(Marius IANUŞ)