Cum ne uităm la preoţii căzuţi?

Suntem robiţi de un duh rău al răzvrătirii. Ştim noi ce e cu Dumnezeu mai bine decât Sfinţii Părinţi. Ce nevoie să mai avem de Biserică? “Preoţii nu-s buni”, auzi din toate părţile, până ţi se întipăreşte în minte şi ajungi să o repeţi şi tu. Am mai scris un articol pe tema asta: “Să nu îi judecăm pe preoţii căzuţi”, tot pentru acest ziar. Noi, oameni cu păcate, aflaţi la mâna diavolului şi lăsaţi de acesta fără ispite grele, ne plângem de slujitorii Domnului, cei pe care satana turbează să-i strice. Nu e corect.

Situaţia mi-a fost prezentată foarte plastic de măicuţa Paraschiva, stareţa de la Mănăstirea Humorului: suntem ca pe front, un front deosebit în care noi vedem doar o armată, armata Bisericii, îmbrăcată în armura ei neagră. Cealaltă armată e nevăzută. Nu se prea trage în noi, decât dacă ne amestecăm voit în luptă. Vedem pe câmpul de luptă răniţi şi chiar morţi. Cum îi privim pe aceştia? Începem să râdem de ei ţinându-ne cu mâinile de burtă? Îi arătăm cu degetul? Îi bârfim, spunându-le tuturor că i-au bătut diavolii? E creştineşte să facem asta noi, cei care, dacă am şti ce război ne aşteaptă, nu am avea curajul să le îmbrăcăm armura?

Pe de altă parte, cum spunea Părintele Arsenie Boca, aceşti preoţi sunt căzuţi pentru că lumea e căzută. Preoţii sunt copii ai oamenilor din comunitate. Dacă mirenii ar trăi curat şi şi-ar creşte copiii în frica lui Dumnezeu, preoţii ar fi buni.

Nu se cade să-i judecăm noi pe preoţii căzuţi. Are cine să o facă. Spre deosebire de noi, ei au pus jurăminte serioase în faţa lui Dumnezeu. Ei nu pot zice că nu înţeleg Evanghelia şi Legea. Creştineşte ar fi totuşi să căutăm să-i îndreptăm. Dar cum? Eu vă propun următorul scenariu: când vedem vreun preot coborându-se de la volanul unui “X5” sau “Q7” sau al vreunei alte maşini care îşi urlă luxul de prost gust în sărmanul nostru colţ de lume, am putea să îl întrebăm, totuşi, dacă el e urmaş al Apostolilor. Vă va spune că e. Şi chiar e, asta o spun şi Istoria Ortodoxiei şi Crezul. Atunci să-i punem şi a doua întrebare: de ce le-a poruncit Domnul nostru Iisus Hristos Apostolilor, atunci când i-a trimis în lume, să nu aibă nimic asupra lor: nici bani, nici haine de schimb, nici toiag?

Asta nu mai e valabil acum? Le păstrăm doar pe cele lesne de făcut? Ce cred ei că le va spune Domnul nostru Iisus Hristos după ce i-a văzut cum se duceau să-i predice Evanghelia în hardughii luxoase de zeci de mii de euro? Eu cred că le va spune: “Aşa v-am trimis eu în lume, neascultătorilor? Să îi smintiţi pe oameni? Nu vă cunosc pe voi!” Pentru că una e păcatul unuia care, neputincios ştiindu-se, nu s-a jurat cu nimic în faţa lui Dumnezeu şi alta păcatul unuia care s-a jurat să îi slujească Domnului şi trăieşte în Casa Lui.

Unde se vor duce aceşti preoţi căzuţi pentru sminteala pe care au făcut-o oamenilor puţini mireni păcătoşi vor ajunge, cei cu păcate strigătoare la cer. Dar noi să ne uităm la păcatele noastre. Cumpătarea nu ne priveşte şi pe noi? Nu trebuie să ne învăţăm şi noi să renunţăm la bunurile lumeşti? Câţi dintre noi care ar primi un BMW X5 ar da această maşină pentru o Dacie Logan şi o tarla pe care să o semene? Şi câţi şi-ar plăti zeciuiala din câştigul acesta?

Înainte să măsurăm paiele din ochii preoţilor căzuţi, haideţi să scoatem bârnele din ochii noştri. (de Marius IANUŞ)