Moartea oamenilor păcătoşi

Biserica doreşte să avem sfârşit creştinesc. Şi când vine acea vreme, ca o mamă, vedea că pruncul ei progresase. Din contră, se întristează şi plânge de fiecare dată când vede că creştinii mor fără de sfârşit creştinesc. „Nici vrednici de plângere”, spune Sf. Ioan Gură de Aur. Cei ce mor fără pocăinţă sunt vrednici de plângere şi de lacrimi. Acum cei ce au închis ochii nu mai au nici o şansă să se pocăiască şi în continuare, să se salveze. Aceştia ce pleacă din viaţa aceasta, fără să aibă pocăinţă, fără să creadă în Iisus Hristos se găsesc împreună cu „faptele cele necuvioase”, [asemenea şi] sufletele acestora.

Moartea lui Saul şi a lui Irod Agripa

Asemenea morţi, care nu au plăcut lui Dumnezeu, cunoaştem pe mulţi. Vrednici de lacrimi sunt toţi cei ce mor departe de credinţă şi de nădejde. Din Vechiul Testament o asemenea moarte este cea a lui Saul. Dar, mai aproape de noi este moartea lui Iuda, ucenicul Domnului, care a vândut pe Învăţătorul lui şi s-a sinucis fără să se pocăiască. Moarte necredincioasă a fost şi cea a lui Irod Agripa, cel căruia i se datorează junghierea pruncilor. Biserica se întristează de aceştia ce mor [astfel], de cei ce aruncă şi viitorul oamenilor în altă viaţă.

Este cu adevărat tragic să fugim de lumea aceasta, fără cunoştinţa greşelilor noastre, departe de mila lui Dumnezeu, fără credinţă şi nădejde. Sfinţii Părinţi spun că nimic nu merită aceşti oameni, ce au vieţuit într-un asemenea fel, nici de pomeniri şi nici alte rugăciuni [nu merită], dacă au murit în acest mod.

Mărturia morţii lui Stalin

Merită să menţionăm în cazul de faţă un alt crud şi necruţător conducător, pe Iosif Vissarionovici Stalin. Fiica sa, Svetlana, care a trăit împreună cu el la Kremlin şi a fost prezentă la ultimele sale clipe [din viaţă], a descris în memoriile sale, moartea tragică pe care a avut-o tatăl ei. Scrie, aşadar, această fată, ce era creştină: „Tatăl nostru a avut o moarte grea şi înfricoşătoare. Dumnezeu a dat moarte uşoară drepţilor. Hemoragia internă s-a extins pas cu pas în întregul său creier. Creierul său era cel ce a luat şi a hotărât cele mai inumane planuri pentru exterminarea milioanelor de oameni, cei mai mulţi dintre aceştia fiind nevinovaţi. Însă inima sa era tare şi sănătoasă, completează fiica sa; hemoragia internă invadând încet-încet şi sistemul său respirator, provocându-i asfixiere. Suflarea sa s-a făcut dintr-o dată şi mai gâfâită. În ultimele sale douăsprezece ore s-a asfixiat din cauza lipsei de oxigen. Faţa lui s-a deformat şi s-a făcut mai închisă. Buzele sale s-au înnegrit şi caracteristicile [feţei] au devenit schimbate. Ultimele lui ore nu au fost decât un ştrangulat greoi. Agonia din clipa morţii sale a fost înfricoşătoare. Literalmente, s-a înecat înaintea noastră. În clipa în care se pregătea să-şi dea sfârşitul, a deschis deodată ochii şi a aruncat o privire tuturor celor ce erau în cameră. Privirea sa era groaznică. Privire nebună sau poate supărarea şi teama pentru moarte şi pentru persoanele necunoscute ce stăteau aplecaţi peste medici. Privirea sa aluneca peste toate persoanele în cuprinsul a două secunde. Şi după aceasta, a făcut ceva de neînţeles şi înfricoşător, ceva ce nici până astăzi nu pot să o uit şi nici să o înţeleg. Şi-a ridicat dintr-odată mâna sa cea dreaptă, ca să ne arate ceva înalt şi imediat, a lăsat-o jos să cadă, ca să ne arunce un blestem. Gestul a fost de neînţeles şi ameninţător şi nimeni nu ştie cui ar fi putut să se adreseze şi ce să însemne. În clipa următoare, într-o încercare finală, duhul s-a eliberat de trup” (vezi: Sb. Allilougeba, 20 epistoles s’ena filo, mtfr. A. Ananiadis, Ekd. Neos Kosmos, Athina, 1967, pp. 24-25).

[traducere din limba neo-greacă de Drd. Alexandru Prelipcean, după: Hristodoulos, Arhiepiscopul Atenei şi al Întregii Elade, H meta thanaton zoi, cap. „Thanatos amartolon poniros”, pp. 94-96. Ideile pasajelor aparţin traducătorului]