Înţelesul corect al „fricii de Dumnezeu” în pedagogia creştină

Mulţi dintre noi îşi amintesc acest înţelept şi sănătos principiu biblic ce domina educaţia românească tradiţională. Se spunea adesea: "Mi-am crescut copiii în frică de Dumnezeu". Sau: "Ai mei m-au crescut în frica lui Dumnezeu". Alteori, despre omul certat cu morala creştină, se spunea că "nu ştie de frica lui Dumnezeu". Cel care avea "frică de Dumnezeu" era un om cuminte, bun, credincios şi cinstit. Aşadar, în concizia ei, această sintagmă cuprindea generic preceptele unei conduite creştineşti exemplare. Din nefericire, omul modern, autonom şi eliberat de "prejudecăţi tradiţionaliste", a început să dea un sens peiorativ acestei expresii, care cuprinde în sine toată etica Sfintei Scripturi. Inclusiv în educaţia copiilor de astăzi, multe familii preferă o abordare decreştinată, care i-ar îndoctrina pe copii şi i-ar transforma în mistici ori habotnici(!) şi îi expun unor influenţe mai "liberale", în fapt atee şi materialist-hedoniste, "ferindu-i" de orice "interdicţie religioasă".

Trebuie aşadar să precizăm că, în duhul autentic al Bibliei, "frica de Dumnezeu" este de fapt ascultarea liberă şi conştientă de Tatăl nostru ceresc. Ea nu are nimic în comun cu groaza ori cu teroarea pe care o exercită un stăpân asupra supuşilor săi sau cu frica superstiţioasă de întâmplări rele. Dimensiunea esenţială a vieţii creştine este libertatea şi optimismul, nu constrângerea sau frica. În acest sens, a nu impieta asupra libertăţii copilului nu înseamnă a ignora total cultivarea simţului său moral-religios, lăsându-l pradă plăcerii instinctuale şi egoismului. Prezentându-i-se imagini şi povestiri de inspiraţie biblică, icoane din viaţa şi faptele Mântuitorului, călăuzindu-l către învăţarea unor rugăciuni simple, fiind familiarizat, prin cuminecarea frecventă, cu atmosfera bisericii, copilul va înţelege, pe cale pozitivă, că anumite atitudini sau fapte sunt bune, iar altele nu, şi că prin săvârşirea faptelor bune, el va fi asemenea lui Dumnezeu, ceea nu se întâmplă prin reaua făptuire.

Astfel, în sufletul copilului, "frica de Dumnezeu" va deveni ceea ce este de fapt: iubirea de Dumnezeu. Sfântul Apostol Ioan arată limpede această realitate: "În iubire nu este frică; ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica merge mână-n mână cu pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire. Noi Îl iubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit întâi" (I In 4, 18-19). Prin urmare, chiar dacă începe cu o teamă sfântă faţă de Dumnezeu, sentiment identificabil cu sfioşenia celui care nu vrea să dezamăgească persoana pe care o iubeşte şi o respectă cel mai mult, educaţia creştină are ca scop ultim desăvârşirea în iubire faţă de Dumnezeu. Toate actele noastre religioase (rugăciune, metanii, postire, cântare, slujire, milostenii, învăţătură, ascultare, mărturisire, împărtăşire etc.) au ca motivaţie ultimă iubirea de Dumnezeu.

În esenţă, toate cerinţele unei vieţi şi educaţii creştineşti autentice se cuprind în chemarea sfântă pe care preotul liturghisitor o adresează, având în mâini cereasca Euharistie: "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă!"

(pr. prof. drd. Marius Daniel CIOBOTĂ, sursa: www.ziarulumina.ro)