Milostenia - un pas către jertfă

“Iată roaba Domnului. Fie mie după Cuvântul Tău.” (Luca 1, 38), i-a spus Măicuţa Domnului Îngerului Gavriil şi s-a dăruit pe sine cu totul Lui Dumnezeu. Iar în Grădina Ghetsimani, după ce şi-a înfrânt firea omenească, Domnul nostru Iisus Hristos se lasă în mâinile soldaţilor veniţi să-L prindă, spunându-le apostolilor care voiesc să lupte: “Nu voi bea, oare, paharul pe care Mi l-a dat Tatăl?” (Ioan 18, 11).

Acestea sunt momentele-cheie ale creştinismului, cele două jertfe de sine: cea prin care Măicuţa Domnului renunţă la viaţa lumească, dăruindu-şi viaţa unui lucru de necuprins pentru mintea omenească, iar jertfa ei s-a întărit sub profeţia dreptului Simeon: “prin sufletul tău va trece sabie” (Luca 2, 35), şi cea prin care Domnul nostru Iisus Hristos se dă pe Sine Însuşii pentru noi.

Acestea trebuie să fie modelele creştinilor. Dar astăzi e greu să găseşti un om care să te lase să suni de pe telefonul lui… Mai putem vorbi despre milostenie, despre vocaţia dăruirii?

Câţi dintre noi îţi mai aduc aminte că Legea lui Moise, cu amendamentele făcute de Apostoli unor obiceiuri lumeşti, mai e încă valabilă, Domnul Hristos Însuţi a spus că nu a venit să strice Legea, ci să o împlinească (Luca 16, 16-17; Matei 5, 17). “Mai lesne este să treacă cerul şi pământul, decât să cadă din Lege un corn de literă”.

Milostenia pe care o practică majoritatea oamenilor de azi e prea lumească, inconsistentă

Legea este vie şi în vigoare, iar toţi cei care ţin de biserica noastră, mireni şi preoţi, ar trebui să Îi dea Lui Dumnezeu zeciuială din tot ce câştigă, din toate roadele pământului lor şi din ce le aduc animalele lor (Deut. Moise 5, 22-29). Noi trebuie să dăm această a zecea parte, dar pentru noi creştinii Legea s-a înăsprit, pentru că noi nu trebuie doar să o dăm, ci să o facem din inimă, fără făţărnicie. Noi trebuie să facem milostenie cu dragoste. Biserica noastră nu insistă asupra zeciuielii, pentru a nu transforma acest obicei într-o fanfaronadă goală de Dumnezeu, dar noi stăm sub semnul Legii şi trebuie să o împlinim.

Să ne întoarcem la zeciuială, pentru că milostenia pe care o practică majoritatea oamenilor de azi e prea lumească, inconsistentă. E “milostenia bogatului”: îi dai omului de două sau de trei ori, iar apoi, tracasat de el, îl trimiţi “la muncă!”, chiar dacă săracul de el nu are unde o face, iar tu ai citit şi generalizat greşit, în rând cu comuniştii, o poruncă dată tesalonicenilor de Sfântul Apostol Pavel („dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” - Ts. II, 3, 10), trecând cu vederea două spuse clare ale Mântuitorului în privinţa adevăratei munci pe care e dator să o facă omul: “Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti;  Dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea.” (Luca 10, 38-42) (unde Maria e sora Martei care, în vreme ce Marta trebăluieşte s-a aşezat la picioarele Mântuitorului), şi „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui.” (Matei 6, 25-34)

Săracii au nevoie continuă de ajutor. Dacă le dai o dată sau de două ori nu faci decât să-i amăgeşti şi să te amăgeşti şi pe tine. Iar nădejdea pe care o poţi trage de pe urma acestei “milostenii boiereşti” e să-ţi facă şi ţie Dumnezeu la fel.

A ales calea cea strâmtă, a Domnului nostru Iisus Hristos

Eu ştiu un om care şi-a făcut din milostenie scopul vieţii sale: Părintele Gheorghe Loghinoaia de la Bogdăneşti, lângă Fălticeni. Fără să aibă mai nimic, simplu preot de la ţară, Părintele Loghinoaia a reclădit Mănăstirea Bogdăneşti şi a ridicat în coasta ei şi un azil pentru bătrâni şi nevoiaşi unde îngrijeşte de optzeci şi şapte de suflete. Optzeci şi şapte! Câte protopopiate din România s-au încumetat la aşa o lucrare? Părintele Gheorghe şi-a ridicat crucea, mare cruce!, cu curaj. Slăbit şi cu ochii arzând de la posturi şi rugăciuni, Părintele lucrează continuu la Complexul Duhovnicesc de la Bogdăneşti. Mereu prin curte, în picioare, îndrumând zidarii, primind oaspeţi veniţi să facă pomeni, căutând soluţii la problemele care se ivesc în vârful dealului pe care a ridicat vreo zece clădiri şi are o companie de nevoiaşi de hrănit. Bogdăneştiul e sat bogat, aşezat într-o vale mănoasă, cu case mari şi oameni credincioşi. Părintele Gheorghe putea să-şi ducă viaţa în huzur, fără bătăi de cap. A ales calea cea strâmtă, a Domnului nostru Iisus Hristos. Lucrarea sa creşte de la o zi la alta. El poate. Noi de ce să nu putem? (de Marius IANUŞ, http://yanush.wordpress.com/)