Erau doi fraţi care şi-au împărţit averea părintească. Cel mai mare a rămas acasă, alături de tatăl său, iar cel mai mic a adunat totul şi a plecat într-o ţară îndepărtată. Acolo şi-a cheltuit întreaga avere, ducând o viaţă desfrânată. După ce nu i-a mai rămas nimic, a început să sufere de foame (Luca 15, 11-17).
După ce nu a mai avut ce mânca, s-a gândit: Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu (Luca 15, 18). Tatăl său l-a lăsat să plece de lângă el tocmai pentru a-l învăţa ce mare este binele de a rămâne acasă, alături de el. De multe ori, atunci când Dumnezeu nu ne convinge cu vorbele, ne lasă să ne convingem noi înşine, din păţaniile noastre. Aşa a făcut şi cu poporul israelit. Pentru că le-a transmis atâtea prin prooroci şi nu i-a convins, i-a lăsat să înveţe pe pielea lor. Le-a spus: Lepădarea ta de credinţă te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra (Ier. 2, 9). Şi aşa s-a şi întâmplat.
Aşadar, după ce fiul risipitor a învăţat pe pielea lui cât de rău este să-ţi laşi casa părintească, s-a întors înapoi. Iar tatăl său, fără răutate, l-a primit cu braţele deschise. De ce? Pentru că era părinte, nu judecător. După aceea, a făcut petrecere mare, de bucurie că i s-a întors fiul. Toată casa sa era în sărbătoare. Să fie aceasta răsplata răutăţii? Nu a răutăţii, omule, ci a întoarcerii din răutate; nu a păcatului, ci a pocăinţei; nu a risipirii, ci a îndreptării.
„Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt”
Însă fiul cel mai mare s-a supărat văzând acestea. Atunci, tatăl său i-a spus cu blândeţe: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat (Luca 15, 31-32). Atunci când trebuie să salvăm un om pierdut, nu este timp pentru judecată, ci numai pentru iubire şi iertare. Nici un doctor nu refuză să-i dea medicamente bolnavului pentru că boala sa ar fi fost rezultatul vreunei greşeli pe care acesta a făcut-o. Fiul risipitor a fost pedepsit destul prin câte a pătimit pe acolo pe unde a rătăcit. Atâta vreme a fost înstrăinat şi s-a luptat cu foamea, cu batjocura celorlalţi şi cu nefericirea. De aceea zice tatăl său: mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Vrea să-i spună fiului rămas acasă să nu se uite la ce este acum, ci la ce a fost în trecut şi la faptul că este vorba de fratele său, nu de un om străin. S-a întors la tatăl său, care a uitat ce s-a întâmplat în trecut sau mai bine zis, îşi aduce aminte numai de lucrurile care îi trezesc în suflet dragostea şi îngăduinţa, aşa cum îi şede bine oricărui părinte.
Nu i-a reproşat că a pierdut averea, ci l-a mângâiat pentru suferinţele prin care a trecut
De aceea, el nu a pomenit relele săvârşite de fiul său, ci numai pătimirile sale. Nu i-a reproşat că a pierdut averea, ci l-a mângâiat pentru suferinţele prin care a trecut.
Oricât ar dura viaţa noastră, să nu deznădăjduim. Nădăjduind spre Domnul şi cunoscând iubirea Sa de oameni fără margini, să alungăm de la noi orice răutate şi să mergem pe calea virtuţii, să ne căim şi să ne îndepărtăm de toate păcatele noastre, ca să putem să stăm cu îndrăzneală dinaintea înfricoşătorului scaun de judecată al lui Hristos şi să intrăm în Împărăţia cerurilor, cu harul lui Dumnezeu.
(din “Problemele vieţii”,Editura Egumenita, www.ioanguradeaur.ro)