Lumina din inimi: Un sfânt dintr-un veac zbuciumat (II)

În această atmosferă l-am cunoscut pe părintele Paisie Olaru, care a fost un monah de vocaţie şi am spus adeseori că de la Sfântul Calinic Cernicanul, nimeni nu a avut trăirile lui şi poate că rugăciunile lui, într-un veac furtunos, au ajutat Biserica, au sprijinit credincioşii să ajungă la liman. Când unul dintre duşmanii puternici ai Bisericii a fost învins după 1990, părintele Paisie trudit de atâtea griji, de mulţimea anilor de suferinţă şi de păcatele multora, s-a dus la Cel pe care L-a slujit. În a doua jumătate a lunii octombrie din anul 1990, am participat la înmormântarea lui. Am slujit atunci ca ierodiacon alături de Mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei şi de Arhiereul-vicar al Episcopiei Romanului şi Huşilor, Ioachim Vasluianul. Sute de călugări şi de călugăriţe nu doar din mănăstirea sa, ci şi din multe mănăstiri ale Moldovei i-au fost alături când cortul pământesc a fost condus către cimitir, pentru că marii duhovnici nu se îngroapă în biserici, ca să arate ucenicilor lor smerenia. Nădăjduiesc că va veni o vreme când osemintele părintelui Paisie vor fi scoase din mormântul modest în care au fost aşezate şi vor fi duse în biserică, atunci când Dumnezeu va hotărî aceasta. În anul 2005 am pregătit o carte care cuprinde aproximativ 60 de mărturii de la ierarhi, preoţi, monahi, oameni de cultură, oameni simpli şi oameni învăţaţi, care au evocat viaţa înaltă a părintelui Paisie, trăirea lui care i-a înălţat pe toţi către cer şi i-a făcut să privească mai puţin către ţărână. Părintele Paisie a fost un duhovnic bun, pentru că marii duhovnici nu se pun în centrul atenţiei pe ei, ci pe Lumina lumii, Hristos. Le-a arătat tuturor ucenicilor calea către Mântuitorul Hristos. Nu a vorbit despre sine, despre eventualele lui virtuţi, despre nevoinţele lui, pe care nimeni nu le-a ştiut. El le-a vorbit despre Rai şi despre bucuria de a fi în preajma Stăpânului. Numai aceşti duhovnici pot fi numiţi mari. Ceilalţi rămân doar simpli oameni, pentru că se aşază fără motivaţie în locul lui Hristos.

Cu ani în urmă, am cerut unui iconar iscusit din Iaşi să-mi picteze icoana Sfintei Parascheva înconjurată de câţiva sfinţi români. Rămăsese un loc liber şi pictorul m-a întrebat ce sfânt aleg pentru completare. M-am gândit puţin şi i-am spus să-l picteze pe cuviosul Paisie de la Sihăstria. Am simţit atunci, cum am crezut mereu, că părintele Paisie a fost unul dintre apropiaţii Mântuitorului. Un sfânt al veacului al XX-lea. Cartea cu mărturii apărută la Iaşi în anul 2005 şi reeditată în 2010 conţine, printre altele, un titlu grăitor, între evocările celor care l-au iubit: "O canonizare întârziată". Un adevăr care spune totul despre un călugăr smerit care n-a căutat slavă de la oameni.

Şi pentru aceasta i-am aşezat încă de atunci chipul în icoană şi în sufletul meu pentru totdeauna.

(arhim. Timotei AIOANEI)