Atitudinea creştinului faţă de superstiţie

Nu de puţine ori şi sub îngrijorător de complexe forme iese la iveală, în concepţiile şi manifestările unor creştini din zilele noastre, o perspectivă marcată de ocultism. Avându-şi de cele mai multe ori cauza într-o crasă ignoranţă şi superficialitate religioasă ori în "creaţiile" folclorului arhaic, fenomenul superstiţiei se dovedeşte negândit de vast. De la simpla teamă a întoarcerii din drum până la aceea de a te căsători în luna mai, de la a-ţi adăpa copilul din acioaie pentru a-i grăbi vorbirea până la ascultarea cu regularitate a horoscopului zilnic, de la celebrele vineri ("13 cu ghinion") şi marţi ("trei ceasuri rele") până la "urmările" spargerii unei oglinzi, de la superstiţiile funebre şi cele matrimoniale până la "puterea" şi "efectele" blestemului până la al nouălea neam (!), de la credinţa în strigoi până la groteasca vrăjitorie (punerea cuţitului, turnarea cositorului sau argintul viu, legăturile, farmecele, descântecele), toate (şi, din păcate, multe alte astfel de rătăciri) induc celor care le dau crezare o stare de anxietate şi dezechilibru emoţional care nu are nimic în comun cu viziunea creştină asupra vieţii.

Dacă eficacitatea lor nici măcar nu poate fi pusă în discuţie, naivitatea celor care le dau crezare constituie un fenomen greu de înţeles! Deşi considerate adesea "nimicuri", superstiţiile au consecinţe nefaste asupra vieţii sufleteşti a celor care le acceptă, cultivând o spiritualitate nebuloasă şi obtuză. Oamenii respectivi trăiesc permanent sub presiunea psihică a unor astfel de credinţe deşarte, deşi, culmea!, nu pot da o explicaţie întemeiată şi plauzibilă pentru preferinţele lor "spirituale".

Gândirea şi viaţa creştină autentică, fundamentată pe învăţătura Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos, promovează credinţa luminată şi nădejdea în iubirea infinită a lui Dumnezeu. Aceeaşi Evanghelie, ca de altfel întreaga descoperire divină, îl învaţă pe creştin că numai prin harul Duhului Sfânt el îşi poate lucra mântuirea, care nu înseamnă altceva decât comuniunea sau unirea deplină, în iubire, cu Sfânta Treime. Viaţa creştinului este sfinţită şi binecuvântată numai în Biserică, prin Sfintele Taine care sunt căi văzute de a-L primi pe Duhul Sfânt Cel nevăzut, însă real. Străduindu-se a trăi o viaţă în sfinţenie, după "învăţătura sănătoasă" (I Tim. 1, 10) a Domnului, creştinul simte prezenţa lui Hristos în viaţa lui, iar aceasta îi este esenţială şi suficientă.

Aşadar, în faţa superstiţiilor de tot felul, creştinul este chemat să caute obiectivitatea biblică şi liturgică pe care i-o oferă Biserica. În acest sens, el trebuie să-şi sporească receptivitatea şi interesul faţă de dogmele creştine, pe care să le cunoască şi să le asimileze cât mai temeinic atât printr-un dialog constant cu preotul, cât şi printr-un program personal de lectură religioasă, şi acesta din urmă sub atenta îndrumare a păstorului sufletesc.

(pr. prof. drd. Marius Daniel Ciobotă, www.ziarullumina.ro)