A Doua Venire <a Domnului> este realitate sigură în viitor, dar nesigur este momentul său. Aceasta se înţelege din mulţimea locurilor Sfintei Scripturi. Nu există <circumstanţe> ca să se îndoiască cineva de realizarea acestui fapt viitor. Există cu toate acestea anumite semne prevestitoare care ne vor anunţa că sfârşitul este aproape.
Să le menţionăm unul câte unul precum se raportează Sfânta Scriptură şi să dăm acestora tâlcuirea pe care o dau Părinţii Bisericii. Toate aceste evenimente se vor întâmpla în perioada ce precede cea de-a Doua Venire <a Domnului nostru Iisus Hristos>. Perioada aceasta este numită de către Părinţii Bisericii „ziua a şaptea”. Am auzit probabil această numire. Îndată mintea noastră merge la zilele creaţiei. Ziua a şaptea este ziua <încetării lucrului> lui Dumnezeu. Acesta este însă şi veacul mântuirii noastre. Aşa o numesc Părinţii Bisericii.
Am considerat bine să vă informăm în mod analitic asupra a ceea ce este „ziua a şaptea”, care precede a Doua Venire.
Ziua în înţeles uman
În cartea Facerii, prima carte a Vechiului Testament (2, 3), se scriu următoarele „şi a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o pe aceasta, deoarece în aceasta s-a odihnit de toate lucrările sale”. Citatul acesta se raportează la ziua a şaptea a creaţiei în care Dumnezeu s-a odihnit de lucrările Sale. Nu se referă locul acesta la <momentul> când începe ziua a şaptea. Cunoaştem cu siguranţă că zilele creaţiei se numesc zile, dar cu toate acestea nu se înţeleg în actuala noţiune, perioada de timp cu durata de 24 de ore. Este vorba de mari şi nedeterminate durate temporale care însă se numesc zile.
Prin urmare, şi ziua a şaptea poate să aibă 24 de ore, însă va trebui să fie o zi care va dura mult timp, <poate> mulţi ani. Locul acesta nu ne spune sigur când începe, ne dă însă anumite elemente <de determinare> cu care şi putem prin analogii să dăm răspuns întrebării acesteia.
Dumnezeu S-a odihnit de lucrurile Sale
Care sunt aceste elemente de determinare? Ne spune aşadar că după ziua a şaptea Dumnezeu a încetat toate lucrările Sale. Când spunem că Dumnezeu a creat lumea, zidirea şi pe om va trebui în mod ermineutic să spunem că se înţelege sub expresia „Dumnezeu” cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. De unde extragem aceasta concluzie? O extragem din primul capitol al Evangheliei după Ioan (3) unde Evanghelistul Ioan spune: „toate prin Acesta s-au făcut (prin Logos, prin Iisus Hristos) şi fără Acesta nimic nu s-a făcut din cele ce s-au făcut”.
Dumnezeu creează prin Fiul în Duhul Sfânt
Devine aşadar clar că, pe de-o parte toate s-au făcut prin Cuvântul <şi de aici> urmează că este Creatorul, este Cuvântul lui Dumnezeu; pentru aceasta şi Sfinţii Părinţi spun că Dumnezeu creează prin Fiul în Duhul Sfânt. Această exprimare o folosesc Părinţii Bisericii. Deci toate trei Persoane ale Sfintei Treimi participă la lucrarea creaţiei. Învăţătura Sfinţilor Părinţi, despre care am vorbit mai înainte clarifică şi ne spune că în Vechiul şi în Noul Testament „Fiul activează prin bunăvoinţa Tatălui şi în colaborarea Duhului Sfânt”. Singura diferenţă este că în Vechiul Testament Fiul este neîntrupat, <deci> nu avusese aşadar loc taina dumnezeieştii Întrupări. În Noul Testament însa Fiul activează întrupat. Există o minunată cântare a Bisericii care transmite acest adevăr, când, referitor la Fiul se spune că vedem pe El „mai întâi neîntrupat ca şi cuvânt, mai apoi ca şi noi Întrupat”. Aşadar, după aceste lămuriri va trebui să concluzionăm ca <atunci> când Vechiul Testament spune că Dumnezeu s-a oprit din toate lucrările Sale. <Aceasta> înseamnă că şi Fiul împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt s-au oprit din toate lucrările.
[traducere din neo-greacă de Drd. Alexandru PRELIPCEAN, după: Hristodoulos, Arhiepiscopul Atenei şi al Întregii Ellade, H deutera parousia, ediţia a treia, Ed. Hrisopigi, 2007, pp. 31-34. Ideile pasajelor sunt indicate de traducător]