Discuții de poeți pe prispa Mănăstirii Râșca (I)

Un loc de verdeață și răcoare

Mănăstirea Râșca e așezată pe un platou din Valea râului Râșca. Tocmai în fața ei râul face un lac frumos, apoi se pierde în cotiri repezi în Valea Bogdăneștilor. Râșca e mănăstire mare, pe jumătate fortificație, și așa au făcut-o să fie desele năvăliri ale tătarilor, și pe jumătate conac boieresc, măsurând prin averea ei dărnicia oamenilor locului. De jur împrejurul mănăstirii, îngrădite cu un gard de piatră, se întind o frumoasă livadă de meri și o pășune în care lenevesc văcuțele mănăstirii.

De la avangardă la duhovnicie

Acum opt-nouă ani am asistat, în Club A, la un eveniment crâncen-avangardist susținut de poeții Adrian Urmanov (în "civilie" Leonard Aldea) și Andrei Peniuc, ajutați și de scriitorul și difuzorul de carte Ovia Herbert. Nu îi pot spune spectacol, pentru că scopul lui nu era divertirea publicului ci oripilarea lui. Eu nu sunt ușor de înspăimântat. În plus, eu însumi am trecut drept un “băiat-rău” al “literaturii tinere”, unul “cu tendințe neoavangardiste”. Ei bine, câte tendințe neoavangardiste să fi avut eu atunci, spectacolul oferit de prietenii poeți Andrei Peniuc și Adi Urmanov m-a făcut să îmi strâng ochii și să îmi acopăr urechile cu mâinile. Nu intru în detalii, ca să nu smintesc pe nimeni.

Nu la multă vreme după asta Andrei Peniuc și Leonard Aldea-Urmanov s-au călugărit, la Mănăstirea Râșca, și au devenit Frații, iar apoi Părinții, David și Serafim. Serafim e cu o bursă în Anglia, Starețul Mihail slujește în împrejurimi, eu rămân în grija prietenului meu, Părintele David.

Stăm pe prispa corpului de clădire dedicat oaspeților Mănăstirii Râșca. Aici călugării au improvizat un birou. Birou funcționăresc, cu tot ce-i trebuie, chiar și un calculator impozant. Ochiul meu de reporter vede dincolo de aparențe: calculatorul nu are cablu de curent, deci nu e folosit.

- Trebuia să-ți fac o poză la calculatorul ăsta fără alimentare! îi spun Părintelui David.

- Da, prefăcându-mă că scriu ceva important, îmi întoarce el gluma, cu candoare.

A trecut vremea. Deja fostul Andrei Peniuc are șase ani de călugărie în urmă. Cum de s-au călugărit cei doi buni prieteni în același timp, îl întreb. Deși permanent împreună, nu au știut unul de dorința celuilalt. Au aflat unul de altul prin duhovnicul lor, Părintele Andrei de la Mănăstirea Mihai Vodă, din București. Părintele David trebuie să fi avut primul gândul călugăriei, pentru că i l-a spus duhovnicului, acesta l-a sfătuit să aștepte un an, iar după un an i-a spus că mai are un fiu duhovnicesc care își dorește același lucru. Ca un făcut, era tocmai Leonard, cel mai bun prieten al lui. Trebuie că undeva drumul lor comun a fost influențat de lecturile și experiențele artistice comune. Cumva extremismul sincerității artistice cerut de fracturism, prin oricâte rătăciri îi va fi târât, trebuie să-i fi dus într-un sfârșit la Dumnezeu. La fel, “utilitarismul” fracturist, nevoia de a da versurilor lor o finalitate concretă, un scop. Știindu-l pe Starețul Mihail, Părintele Andrei i-a trimis pe amândoi la Mănăstirea Rîșca, să vadă dacă le place. Le-a plăcut. A trecut vremea…

Astăzi Părintele David nu mai pare atât de atras de literatura laică. Ba chiar nu mai e deloc, spre deosebire de Părintele Serafim, care a ținut în urmă cu câțiva ani trei ediții ale unui Atelier de Scriere Creatoare cu autori nedebutați, chiar aici, la mănăstire. Pentru Părintele David beneficiile acelor ateliere au fost faptul că oameni care nu mai calcă de ani buni în biserică și probabil că nu au fost la slujbă niciodată, intră din nou în legătură cu realitățile credinței. “Câțiva dintre ei au redevenit practicanți”, îmi spune el. Acesta e cel mai mare cîștig al acelor ateliere, altfel acreștine.

“Tinerii poeți trebuie să vadă că nu există un conflict între ei și Biserică. Biserica nu e o instanță care îi condamnă. Dimpotrivă, e făcută chiar pentru ei, așa cum a spus Domnul Hristos: <Nu avem venit să-I chem pe cei drepți la pocăință, ci pentru cei păcătoși>”, îmi spune călugărul bine legat de lîngă mine, în trăsăturile care s-au topit trăsăturile poetului avangardist Andrei Peniuc.

În micul diferend de opinii al celor doi prieteni, sunt de partea Părintelui David. Literatura necreștină e, pentru mine, îi spun, mai mult decât “acreștină”. Din perspectiva spuselor Mântuitorului “Cine nu e cu Mine e împotriva Mea”, literatura acreștină e, de fapt, o literatură anticreștină. Și pentru mine câștigul adevărat al acelor ateliere se rezumă acum la contactul pe care l-au avut tinerii poeți cu adevărul ortodox.

File de trecut

Starețul mănăstirii, Părintele Mihail, care și-a depus voturile în monahism la Mănăstirea Putna, a venit aici în 1991 și a fost principalul restaurator al mănăstirii, continuând munca Preasfințitului Calinic Botoșăneanul, care a fost stareț al locului câteva luni, imediat după Revoluție. Pe vremea comuniștilor mănăstirea nu a funcționat, ajungând într-un stadiu de degradare cumplit. Nefiresc pentru un monument istoric de o asemenea anvergură. Mănăstirea a fost întemeiată în apropierea uneia dintre primele vetre monahale ale Moldovei, cea de la Bogdănești, “Bogoslovul”, unde a funcționat o mănăstire întemeiată de Bogdan I al Moldovei în anul 1363, până la 1538, cînd a fost distrusă fără putință de refacere de către turci, după alte două lovituri ale tătarilor, în 1510 și 1512. Principalul ctitor al Mănăstirii Râșca este Petru Rareș. Sfințirea ei a avut loc la anul 1542. Pe parcursul secolului XVII, mănăstirea a fost jefuită periodic de tătari. În 1812, când “numai zidul au rămas”, au prădat-o turcii. În 1844 mănăstirea a fost, vreme de șase luni, loc de surghiun al politicianului Mihail Kogălniceanu. Pe perioada șederii lui aici, acesta a fost păzit permanent de un sergent, un caporal și patru soldați.

Biserica a fost refăcută și reamenajată de mai multe ori în istoria ei. În prezent, de luni bune se lucrează la refacerea picturii. Din păcate, refacerea se mișcă greu. Mănăstirea a fost lovită de criză. (de Marius Ianuș, http://yanush.wordpress.com)