De ce mergem cu lumânarea aprinsă când ne împărtăşim?

„Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea..." (Psalm26).

Lumânarea aprinsa exprimă credinţa neabătută în Hristos a creştinului care se împărtăşeşte. Cât este de adevărată flacăra care arde real! înainte era rece acum arde, este ceva ce nu exista înainte şi acum s-a înfiinţat. Flacăra lumânării reprezintă chipul inimii noastre care se aprinde, iarăşi şi iarăşi, prin Sfânta împărtăşanie.

Trebuie să înţelegem că este nevoie să ţinem lumânarea, vie, ca jertfă a unui angajament, acela că îl vom urma pe Hristos, întocmai cum L-a urmat El pe Tatăl. Când aprindem lumânarea exprimăm faptul că ne ducem să ne întâlnim cu ceva real, ceva ce n-a mai fost până în clipa de faţă şi acum vrem să fie. Vrem ca inima noastră să fie o ardere luminoasă.

Dacă ne împărtăşim mergem cu lumânarea aprinsă, pentru a arăta că inimile noastre trebuie să fie ca focul. Când punem mâna pe lumânarea aprinsă ne arde. Aşa se întâmplă şi cu inima noastră: în ea lucrează tainic Hristos cu duhul dragostei lui.

Rostul lumânării este să ardă... rostul omului este să se roage...

Toată lumea ştie cum arată o lumânare. E subţire, firavă, înăltuţă cu trupul de ceară. Rostul lumânării este să ardă şi să lumineze. De aceea cel mai important lucru pentru o lumânare este ca ea să fie aprinsă. Sufletul omului este asemănător unei lumânări. Lumina lui este rugăciunea. Sufletul care se roagă este ca o lumânare aprinsă.

O lumânare stinsă este o lumânare moartă.Ea nu arde pentru că trebuie să ardă, nu arde din obligaţie, ci pentru că altfel nu are viaţă. Un suflet care nu se roagă este ca o lumânare stinsă. Este un suflet fără viaţă. Ca să trăiască trebuie să ardă, precum lumânarea. Sufletul nu poate să fie viu decât rugându-se. La acest lucru se referă versetul biblic: „Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort" (Apocalipsa 3:1). El nu se roagă pentru că aşa trebuie, nu socoteşte rugăciunea ca pe o corvoadă, ca pe o datorie apăsătoare. El se roagă pentru că altfel nu poate trăi.

Lumânarea luminează în tăcere, fără să facă zgomot, fără să atragă atenţia. Cu cât luminează mai mult, cu atât se micşorează mai mult pe sine. Nu se înalţă ci se face tot mai mică. La fel, cel care se roagă o face în taină şi în smerenie. Cu cât faptele lui sunt mai de cinste cu atât se smereşte mai mult. Cu cât se apropie de Dumnezeu prin rugăciune, cu atât se vede pe sine tot mai mic şi mai neînsemnat.

O lumânare aprinsă răspândeşte căldură şi lumină în jurul ei. Ea nu arde pentru sine, ci întotdeauna şi pentru ceilalţi. Din flacăra ei se pot aprinde şi alte lumânări, fără ca lumina ei să se împuţineze. Ba chiar în acel loc se face mai multă lumină. La fel se întâmplă şi cu cel care se roagă, şi care se roagă şi pentru cei apropiaţi, nu doar pentru sine.

Sfinţii Părinţi se rugau pentru toţi oamenii, pentru mântuirea întregii lumi. Lumina sufletului celui care se roagă îndeamnă tainic şi alte suflete la rugăciune. Când mai multe suflete se aprind laolaltă, în acel loc lumina nu se risipeşte, ci se înmulţeşte. Întotdeauna o lumânare moare arzând după ce şi-a topit tot trupul şi şi-a înălţat flacăra la cer. Asemenea şi pe oameni, sfârşitul vieţii ar trebui să-i găsească în rugăciune.

Cea mai frumoasă moarte este moartea unei lumânări. Ea moare după ce a topit în sine tot ce a fost pământesc şi a devenit în întregime lumină. Ce minunat ar fi să învăţăm să murim ca o lumânare!

Lumânarea ne însoţeşte pretutindeni, fiind aproape de noi în cele mai importante clipe din viaţă: la Botez, de ziua noastră, când ne împărtăşim, la Sfintele Paşti, la nuntă, la înmormântare, lumânarea este nelipsită. Parcă ar vrea să ne spună: „Nu uitaţi de rugăciune!"

Candela

Numele de candelă vine din limba greacă - Kandila sau din slavonă - Kadilo, care înseamnă lampă veghetoare. În afară de lumânări, în Sfintele Biserici ard şi luminile discrete ale candelelor, în care se pune untdelemn. Candela are aceeaşi însemnătate ca şi lumânările. Candelele sunt aprinse în altar şi în interiorul Bisericii.

Deasupra Sfântului Chivot de pe Sfânta Masă în care se păstrează Sfânta împărtăşanie pentru cei bolnavi, arde necontenit, în cinstea ei, o lumină din candela ce este suspendată, de obicei de Crucea ce străjuieşte în spatele dinspre răsărit al Sfintei Mese. Candele mari, suspendate, ard deasupra uşilor împărăteşti ale altarului, precum şi la icoanele împărăteşti de pe catapeteasmă.

Candela este un obiect de cult folosit în Sfânta Biserică pentru a lumina în faţa unei icoane. Ea este suspendată sau aşezată pe un suport fixat pe rama icoanei. Suportul în care se pune un pahar de sticlă care conţine untdelemn, poate fi făcut din metal, marmură sau ceramică, uneori cu incrustaţii.

La suprafaţa untdelemnului se pune o feştilă care se aprinde şi care arde până se consumă tot uleiul din pahar.

Lumina candelei este un omagiu, un semn de cinstire al sfântului zugrăvit în icoană, este şi o jertfă adusă lui Dumnezeu prin arderea untdelemnului. Candelele se aprind atât în Biserică cât şi la icoanele din casele credincioşilor, precum şi în cimitire, la căpătâiul morţilor.

(pr. Ioan,  http://www.lacasuriortodoxe.over-blog.com/article-32248187.html)