Termenul de „părinte” utilizat în spaţiul eclesial

Cuvântul "părinte" provine de la termenul grecesc "patir" şi a avut o deosebită evoluţie şi multiple sensuri până când a fost stabilit înţelesul sau semnificaţia exactă. Acest termen este de fapt de origine sacră. În Sfânta Scriptură, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, termenul de "părinte" exprimă relaţia dintre învăţător şi ucenic asemenea relaţiei dintre tată şi copil; învăţătorul era tată, iar ucenicul era fiul.

Sfântul Irineu vorbeşte în acest sens: "Cine a primit învăţătura de la cineva e numit fiu al celui care îl învaţă, iar acesta din urmă e numit tatăl său".

Un alt părinte al Bisericii, Clement Alexandrinul, precizează: "La fel numim noi părinţi pe învăţătorii noştri".

În primele secole, calificativele de "tată" sau de "părinte" erau întrebuinţate în special pentru episcopi. Sfântului Ciprian, pe vremea când era episcop, i se adresau numeroase scrisori cu titlul "Părintelui Ciprian". Sfântul Policarp, episcop al Smirnei, era numit de către iudei şi păgâni "Învăţătorul Asiei, Părintele creştinilor".

Începând cu secolul al IV-lea, numele de "părinte" şi mai apoi de "sfinte părinte" exprima autoritatea supremă în materie de ortodoxie a credinţei, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare: "Acelora care ne întreabă le comunicăm ceea ce ne-au învăţat Sfinţii Părinţi". Deci, termenul de "părinte" avea să fie consacrat Sfinţilor Părinţi care au statornicit învăţătura Bisericii prin Sinoadele ecumenice şi sunt reprezentanţii Tradiţiei doctrinare. Cu timpul, numele de "părinte" a trecut de la Sfinţii Părinţi, patriarhi şi episcopi asupra scriitorilor bisericeşti care mărturiseau credinţa cu autoritate şi uneori jertfelnicie. De data aceasta, termenul era utilizat cu un nou sens, acela de martor sau mărturisitor al dreptei credinţe. Însă, nu toţi scriitorii bisericeşti erau numiţi părinţi, ci doar aceia care păstrau unitate şi comuniune cu Biserica şi care trăiau în sfinţenie şi credinţă statornică.

Astăzi, termenul "părinte" are aceeaşi valoare ca în primele secole. Atât episcopii, cât şi preoţii şi toţi slujitorii sfântului altar sunt numiţi "părinţi" pentru că prin Taina Hirotoniei au primit puterea harică de a conduce, îndruma şi învăţa pe creştini.

Cu atât mai mult se cuvine să cinstim feţele bisericeşti cu numele de "părinte" pentru că aceştia (episcopul şi preotul) îndrumă viaţa tuturor potrivit dreptei credinţe şi mărturisirii moştenite de la Sfinţii Părinţi. Părinte este, aşadar, cel care se roagă, îndrumă şi duce spre mântuire pe fiii săi duhovniceşti. (Răzvan George TOPALĂ)