Judecarea aproapelui

"Şi socoteşti tu, oare, omule, care judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci şi tu, că tu vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?" (Romani 2, 3)

Ideea versetului devine uşor de surprins în momentul în care încercăm să răspundem la întrebarea "Cine este în măsură să judece faptele unui om?" Deseori, fie din păcatul mândriei, fie din pură inerţie sau nebăgare de seamă tindem să învinovăţim oameni, să le etichetăm faptele ca bune sau rele şi în cele din urmă ajungem să ne îndepărtăm de cei pe care-i socotim nevrednici de a ne sta în preajmă.

Şi totuşi cât de justă ne este această judecată? Putem avea vreun moment convingerea că anumite fapte, circumstanţe ne-au creat impresia corectă despre un anumit om?

Răspunsul este în mod clar unul negativ. Încercând un mic exerciţiu de imaginaţie, să socotim o sferă. În orice punct din jurul acesteia ne-am aşeza vom constata negreşit ca nu putem vedea decât o faţă a acesteia, nicidecum toată suprafaţa ei şi cu atât mai puţin interiorul ce va rămâne permanent necunoscut. Omul este ca această sferă. Căci niciodată nu vom şti în întregime care îi sunt faptele şi vorbele şi nici gândurile şi motivele cele mai profunde care într-un anumit moment l-au determinat să acţioneze într-un anumit mod. Mai mult decât atât, să nu uităm că orice impresie pe care o avem despre cineva este una subiectivă, trecută printr-o prismă personală ce poate să modifice imaginea reală.

Trecând peste acest prim aspect să ne gândim şi la faptul că a judeca pe cineva, a arunca primul cu piatra, ar trebui să presupună o curăţie a celui care întreprinde acest act. Şi cine dintre oameni este fără de păcat? Nu există om care să nu fie supus greşelii, putând să ajungă chiar în situaţia de a comite păcatul pe care tocmai l-a judecat aspru.

(Daniela CIOBANU)