Grija pentru cei trecuţi în veşnicie

Alături de slujbele speciale, adică acea categorie de ierurgii care se săvârşesc pentru cei adormiţi - slujba la ieşirea cu greu a sufletului, panihida, citirea stâlpilor şi înmormântarea -, Biserica a stabilit şi soroacele sau termenele pentru pomenirea lor. Acestea privesc două feluri de pomenire: individuală şi generală.

După tradiţia Bisericii Ortodoxe, pomenirea individuală după înmormântare se face astfel: în ziua a treia după moarte, la nouă zile şi la 40 de zile, la trei, şase, nouă luni şi la un an, iar mai departe, în fiecare an - în ziua decesului - până la şapte ani, fiecare din aceste date având semnificaţia ei. Slujba care se săvârşeşte la aceste pomeniri se numeşte parastas, de la cuvântul grecesc "parastasis", care înseamnă înfăţişare înaintea cuiva, mijlocire, deci mijlocire la Dumnezeu pentru morţi.

Pomana se face în funcţie de posibilităţi

Parastasele se fac, de regulă, sâmbăta după Sfânta Liturghie, când se aduc în biserică prescuri, colivă, colaci şi vin, apoi se face pomenire la mormânt şi de aici se merge, de obicei, la casa celui răposat, unde preotul binecuvintează prinoasele care se dau de pomană, acestea fiind în funcţie de posibilităţile celor ce fac pomenirea.

Nu se săvârşesc parastase: între Crăciun şi Bobotează, la praznicele împărăteşti, în Săptămâna Patimilor şi în toată Săptămâna Luminată, de la lăsatul secului de carne până la prima Sâmbătă din Postul Mare. În practica Bisericii există şi obiceiul numit sărindar, adică pomenirea nominală a unui mort la patruzeci de liturghii în şir, îndeosebi în primele patruzeci de zile după trecerea la cele veşnice.

Datoria de a nu-i uita pe cei mutaţi dintre noi

Pomenirile generale ale morţilor au loc în diverse momente din cursul anului bisericesc, având menirea să reamintească tuturor datoria de a nu uita pe cei mutaţi dintre noi. Aceste pomeniri de obşte ale morţilor sunt următoarele: sâmbăta Rusaliilor, numită şi "moşii de vară", pentru ca harul Sfântului Duh de a doua zi să le uşureze starea, aducându-le mângâiere şi nădejde că vor fi izbăviţi de stricăciune şi sâmbăta lăsatului sec de carne sau "moşii de iarnă", urmată de Duminica Înfricoşatei Judecăţi, când ne rugăm lui Dumnezeu să se îndure de ei şi să-i judece cu blândeţe şi să-i aşeze în ceata drepţilor, la Judecata din urmă. Altă pomenire a morţilor are loc în sâmbăta dinaintea Sfinţilor Arhangheli, numită "moşii de toamnă" sau în sâmbăta dinaintea Sfântului Mucenic Dimitrie.

Pedagogie creştină a dragostei

Aceste pomeniri reflectă o adevărată pedagogie creştină a dragostei, ataşamentului şi respectului dintre membrii aceleiaşi familii - a copiilor faţă de părinţii şi fraţii lor răposaţi, şi invers - şi dintre membrii Bisericii, marea familie creştină, adică, ceea ce facem noi pentru părinţii şi rudeniile noastre trecute la cele veşnice, să facă şi urmaşii cu noi. De aceea, nu trebuie să rămânem departe de împlinirea îndatoririlor ce ne revin faţă de memoria lor, ci să arătăm aceeaşi dragoste şi recunoştinţă pentru cei plecaţi din familiile noastre, luând parte la slujbele consacrate lor. Este vorba de numai câteva ore pe an. Oare cei plecaţi, mai ales părinţii şi bunicii noştri, câte ore nu au sacrificat pentru noi atunci când erau în viaţă? Aceasta reprezintă dovada dragostei, care nu-i uită pe cei ce nu mai sunt printre noi şi care este mai puternică decât moartea, trecând dincolo de pragul mormântului.

(pr. asist. Nicuşor BELDIMAN)