Amintirea profesorului… după şapte ani (II)

Îndată după evenimentele din 1989, zelul lui misionar s-a revărsat într-o manieră bogată. Era prezent la numeroase evenimente, la slujbe, la conferinţe, simpozioane etc. La unele din aceste întruniri am fost şi eu părtaş cu bunăvoinţa sa. Îmi spunea: "Cuvioase, să fii prezent în cutare locaţie, la data..." Nu mai era loc de scuze. Aşa s-a întâmplat printre altele la "sfinţirea" statuii lui Eminescu din faţa Ateneului. Numai că evenimentul a fost transmis de Televiziune, iar patriarhul Teoctist m-a mustrat părinteşte, întrebându-mă ce-am căutat acolo. Îi datoram patriarhului ascultare (era şi locţiitor de mitropolit al Moldovei), iar pe îndrumătorul meu de an nu-l puteam ignora. Despre toate împreună-slujirile noastre, despre vizite şi discuţii aş putea aminti foarte multe amănunte.

Uneori părintele Petre I. David excela prin amabilitate, umor, bunăvoinţă şi căldură părintească. Aşa s-a întâmplat şi în excursia organizată în luna iunie 1990, în mai multe eparhii din Mitropolia Ungro-Vlahiei. Pe toate le pregătise din vreme: cazări, slujbe, mese, vizite la mănăstiri ori locuri importante ale itinerarului. Avea mereu în preajmă cor de teologi cu darul autentic al cântării, tineri cu duh misionar, pregătiţi, evlavioşi şi omenoşi. Îi ajuta să cultive darurile primite de la Dumnezeu şi să înmulţească talanţii...

Pe tot parcursul excursiei ne-a vorbit despre istorie, teologie şi viaţa de lângă noi. Fin observator al evenimentelor şi al oamenilor, opera sintagme înţelepte şi pertinente. Avea "vraja" mânuirii cuvintelor. Realiza punţi de prietenie, lega oameni între ei, recomanda, dăruia şi nu aştepta numaidecât răsplată. A avut ca om şi povara vieţuirii în mijlocul încercărilor şi în focul ispitelor. Cred că marea sa iubire a fost slujirea Mântuitorului şi s-a gândit mereu la momentul când Domnul şi-a trimis ucenicii să propovăduiască Evanghelia până departe, la marginile pământului. Mai cred că o scânteie din acel sfânt zel misionar a aprins şi inima lui, păstrând-o mereu aşa până în ziua din urmă.

După înfiinţarea, la Iaşi, a Facultăţii de Teologie, am plecat de la Bucureşti, regretând atmosfera creată între timp şi datorită îndrumătorului meu de an, părintele profesor Petre I. David.

Îi rămân mereu recunoscător pentru atenţia oferită "ucenicilor", pentru vocaţia de profesor şi pentru activitatea sa editorială.

Am fost bucuros să găsesc într-o zi la Iaşi un colet care conţinea ultima carte a părintelui David, cu o dedicaţie care suna aproximativ aşa: "Părintelui Timotei Aioanei, iubit ucenic fugar...", cu frumoasa caligrafie a autorului. Îmi spunea de multe ori acest lucru, "cu fugarul plecat la Iaşi", deşi cred că a înţeles obligaţia unui monah într-o atare situaţie. Mi-a adresat mai târziu invitaţia de a urma sub îndrumarea lui cursuri postuniversitare şi a fost permanent atent, deşi nu meritam în mod special acest favor.

Părintele Petre I. David era mai tânăr decât noi, prin toate iniţiativele şi demersurile întreprinse, prin exuberanţa şi farmecul aparte, printr-o lumină care venea dinlăuntrul său şi care avea o legătură directă cu Domnul Vieţii Veşnice.

Într-o zi de sfârşit de mai când am oficiat la mormântul său din cimitirul Bellu o slujbă de pomenire, m-am bucurat să găsesc flori şi făclii de ceară care vorbesc despre faptul că Arhidiaconul Petre I. David nu a fost uitat. El merită cu prisosinţă amintirile şi rugăciunile noastre. 

(arhim. Timotei AIOANEI)