Amintirea profesorului… după şapte ani (I)

Privind în urmă, prin perdeaua anilor care au trecut, găsesc în amintiri chipurile profesorilor de odinioară. Mulţi dintre ei s-au adăugat moşilor şi strămoşilor lor, "în casa cea de lut" găsindu-şi bucuria întru lumina sfinţilor către care şi-au îndreptat sufletele lor.

Peste ei nu s-a aşezat uitarea, deşi e scrisă şi ea între legile omeneşti. Prezenţi în aducerile noastre aminte, în ziceri şi vorbe înţelepte, în paginile pe care le-au lăsat, în colţul inimii şi mai ales în miridele de la proscomidie, ei continuă să trăiască împreună cu noi, dar într-un alt mod decât cel obişnuit.

Printre profesorii întâlniţi la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti în anul 1989, l-am remarcat pe părintele diacon Petre I. David care devenise îndrumătorul de an al noilor studenţi. A şi fost dintru început alături de noi, prezent din toate punctele de vedere, atent, deschis, glumeţ, ironic uneori, chiar binevoitor în toate împrejurările. Chipul lui uscăţiv şi degetele aflate mereu în mişcare pentru a sugera şi sublinia mesajul transmis prin cuvinte au rămas de atunci, pentru mine, învăluite în lumina pe care profesorul ne-a transmis-o de la catedră şi amvon, dar şi din discuţiile personale, deloc puţine, cu care ne "răsfăţa".

Anul universitar 1989-1990 a adus multe schimbări şi în Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti. La începutul lunii ianuarie 1990 s-au înscris alături de cei 90 de studenţi admişi în iulie 1989 aproape 300 de preoţi şi tineri care aveau note de trecere, dar fără locuri în anii din urmă. Libertatea care se afişase deodată permitea venirea lor într-un context destul de fragil şi incert. Îndrumătorul de an a fost întotdeauna în postura de a întinde mâna tuturor. Făcea acest lucru dezinteresat, pe de o parte urmând cuvintele Sfintei Scripturi pe care le cunoştea amănunţit, pe de altă parte dintr-o bunătate a inimii, lucrătoare în fiinţa sa mai întotdeauna, chiar şi atunci când era acoperită de cuvinte aspre, uşor maliţioase la prima vedere.

Când l-am auzit prima dată vorbind la cursurile de îndrumări misionare, am rămas de-a dreptul uimit. Avea metode sigure de captivare a auditoriului, vocea, gesturile, cuvintele, agonisita intelectuală şi un şarm personal, aşezat cu grijă în toată această "construcţie" umană şi pedagogică. La puţine zile după primul curs, am slujit împreună, iar la sfârşitul privegherii de la Mănăstirea Antim, părintele Sofian i-a oferit prilejul de a rosti un cuvânt de învăţătură. Înveşmântat simplu, cu mâinile împreunate a rugă, cu vocea înaltă şi ton curajos, părintele profesor Petre I. David a reuşit să captiveze atenţia credincioşilor. Discursul pregătit, inspirat, bogat în informaţii, nu avea însă suficientă căldură, poate şi pentru faptul că profesorul era tributar rigorilor academice. Dincolo de faptul că vocea nu avea tonalitatea cerută de amvon, părintele oferea tuturor o bogăţie de informaţii care mai de care cu parfum inedit, iar unele dintre ele însemnau pentru mine rescrierea istoriei care avea legătură cu pământul românesc. Ascultam şi zâmbeam discret când părintele profesor descoperea originile "româneşti" ale unor sfinţi mari, ori când afirma că spaţiul nostru de baştină a fost binecuvântat cu "aghiofanii minunate". Avea, probabil, acces la documente şi informaţii rare! Ne făcea părtaşi acestor bucurii pe care le trăia efectiv într-o manieră specială.

Desigur, erau şi zile mohorâte când profesorul nu avea acelaşi entuziasm, când tonul scădea din intensitate, iar printre cuvinte se întrezărea şi amarul din drumul pelinului. Nu erau scutiţi nici cei mici şi nici cei mari de atingeri prin cuvânt, unele dintre ele atent formulate, veridice, altele însă gratuite.

La Institutul Teologic, părintele Petre I. David părea cel mai ocupat, datorită cursurilor, şedinţelor, organizărilor de evenimente, a discuţiilor particulare ş.a.m.d. Mă gândeam uneori că omul acesta ajunge acasă noaptea târziu şi probabil nu are timp nici să se odihnească. Mai târziu am apreciat şi numeroasele scrieri pe care le-a pus în lumină, studii de specialitate şi predici elaborate cu mare grijă, abundând de citate scripturistice şi patristice, cum de altfel obişnuia şi în timpul omiliilor adresate direct credincioşilor.

Gândindu-mă acum la programul părintelui, la prezenţa sa activă în spaţiul Bisericii şi al Şcolii, îmi pun întrebarea când mai găsea timp să se aşeze la masa de scris ori să mai afle răgaz pentru o pagină proaspătă? Sunt sigur că nopţile-i erau scurte, iar viaţa intens trăită, în cea mai mare parte pentru alţii, nu pentru sine.  (arhim. Timotei AIOANEI)