Duhovnicul şi duhovnicia

Perioada postului este menită să ne prilejuiască însănătoşirea puterilor noastre sufleteşti schilodite prin multele păcate. Având în vedere acest lucru, cum ar trebui, deci, să ne ocupăm de sănătatea noastră duhovnicească? La cine să mergem? Poate că de propriul suflet fiecare e capabil să aibă grijă, dar - să fim realişti - nici trupul nu-l poate vindeca oricine. Atunci, de patimi, bolile sufletului, cine poate să ne ajute să scăpăm? Răspunsul e simplu: de boală te scapă doctorul, iar, pentru suflet, acesta se numeşte părintele duhovnic.

Neajunsuri

În toată istoria vieţii sale omul are de-a face cu greutăţi şi probleme de tot soiul. Nu e vorba aici numai de dificultăţi materiale sau fizice, de lipsuri băneşti ori boli trupeşti, ci şi de probleme de ordin sufletesc, spiritual. Neajunsurile materiale sunt, în unele cazuri, extrem de pregnante, iar neplăcerile cauzate de acestea uneori sunt greu de exprimat pentru cineva care nu s-a confruntat niciodată cu aşa ceva. Cu toate acestea există un soi de neajunsuri care se dovedesc mult mai chinuitoare şi care fac viaţa mult mai grea. Există un soi de probleme ce înmulţesc urâtul vieţii şi care, de cele mai multe ori, sunt cauza acestui urât. Este vorba de neputinţele sufleteşti. Există o vorbă în popor cum că e bine să avem sănătate, că apoi le ducem pe toate, iar vorba aceasta nu poate să fie mai valabilă ca atunci când e vorba de sănătate sufletească. Dacă omul e împovărat cu lipsuri materiale, poate chiar cu diverse boli, dar în suflet are pace şi ordine, nimic nu mai e cu adevărat împovărător. Cele care dau fericire vieţii sunt curăţenia şi liniştea sufletească, pentru că un om tulburat e un om nefericit indiferent dacă e îndestulat şi sănătos.

Rădăcina răului din lume e în sufletele noastre

Având în vedere lucrurile menţionate, putem afirma că ţinta omului ar trebui să fie dobândirea păcii lăuntrice, ca, având-o pe aceasta, să poată depăşi orice altă greutate a vieţii. Cum se obţine, însă, această pace?... Răspunsul îl găsim la cei ce şi-au dedicat toată viaţa, toate eforturile, pentru realizarea acestui deziderat şi l-au şi împlinit, la Părinţii Bisericii din toate timpurile, cei ce au urmat voia lui Dumnezeu şi s-au unit cu Dumnezeu, cei care şi-au sfinţit viaţa încă dinainte de adormirea după trup. Aceşti oameni, prin mila Domnului, au cunoscut că rădăcina răului din lume e în sufletele noastre, că la nivelul sufletului se dă un "război nevăzut" între bine şi rău, între pornirile păcătoase şi sufletul doritor de împlinire, de desăvârşire.

Cu alte cuvinte, toate eforturile trebuie îndreptate spre curăţirea de patimile trupeşti şi sufleteşti, prin săvârşirea voii lui Dumnezeu, şi spre unirea în dragoste cu Dumnezeu. Nu e uşoară, însă, realizarea acestui lucru, tocmai datorită naturii patimilor, care îl fac pe om să piardă percepţia realităţii, să piardă contactul cu adevărul, dar şi din cauza diavolului ce înşală pe om cât poate de mult. În aceste condiţii, atingerea desăvârşirii devine un lucru foarte dificil şi greu de obţinut, pentru că omul are de luptat atât cu pornirile sale rele, cât şi cu înşelările. E uşor să îţi pierzi direcţia când e tot timpul cineva ce încearcă din răsputeri să te deruteze numai ca să nu ajungi la ţintă. Nevoia stringentă, în acest caz, este aceea a unui povăţuitor, a unei călăuze, care să cunoască drumul cel mai bun spre mântuire. Acela este părintele duhovnic.

Paradoxal, omul se poate "trezi" robit de sine însuşi

Calea spre mântuire este una dificilă, este "calea cea strâmtă", iar lucrurile stau aşa pentru că diavolul se luptă să ne deruteze, să ne abată de la menirea noastră de dumnezei după har. Aşa se face că, înşelaţi de acesta, oamenii, începând cu primii dintre ei, părinţii Adam şi Eva, se chinuie să afle drumul care duce spre Dumnezeu, iar patimile, mai mici sau mai mari, au devenit pentru fiecare o a doua natură. Această a doua natură deturnează fiinţa umană de la normalitatea în care a fost creată şi însuşi avântul spre infinit şi desăvârşire este răsturnat spre valori secundare, ceea ce determină denaturarea sufletească şi trupească a omului. Acesta devine "purtat de patimi", se "trezeşte" stăpânit, robit de sine însuşi, în mod paradoxal. Astfel, pentru a putea reveni la starea firească a fiinţei sale, omul e nevoit să facă un efort de nevoinţă, de asceză, prin care să înfrângă pornirile rele şi să iasă de sub tirania propriilor patimi. Cu alte cuvinte, el e nevoit să ducă o luptă cu sine însuşi, cu propriul egoism, cu propriul individualism.

Pentru aceasta e nevoie, însă, de un povăţuitor capabil să discearnă binele de rău, să identifice boala care îl stăpâneşte pe om, care să "arbitreze" lupta acestuia cu sinele cel pătimaş. De altfel, ca persoană, omul nu poate vieţui decât în mod comunitar şi tocmai acest lucru este denaturat prin individualismul patimilor, ceea ce face ca numai în comuniune să se poată reveni efectiv la normalitate. Este nevoie de un altul care să mă povăţuiască atunci când eu însumi mă clatin. Acest altul e părintele duhovnicesc. (Alexandru Tudor, sursa: www.ziarullumina.ro)