„Din izvorul dragostei nu curge dulce şi amar”

De câte ori nu auzim în viaţa noastră acest dulce şi profund cuvânt! De câte ori existenţa noastră nu s-a schimbat la atingerea iubirii, care ne-a modelat mintea şi inima spre cele frumoase, ne-a sculptat sufletul spre cele divine, de vreme ce iubirea vine de la Dumnezeu şi se reflectă în om ca o rază din dumnezeire, indicând omului ce este Dumnezeu, şi anume… Iubirea supremă. Nu degeaba părintele Dumitru Stăniloae, îşi intitulează una din cărţile sale de teologie Sf. Treime sau la început a fost iubirea. Iubirea este în noi, se cere însă căutată şi acest lucru ne determină să ne implicăm pe drumul iubirii.

Iubirea şi noua eră a iubirii adusă de Hristos

Iubirea nu se reflectă pasiv, ci comunică între subiecţi, comunică între oameni, comunică între noi. Marele mesaj al lui Hristos în lume a fost fără îndoială iubirea. El ni se arată ca Iubire, fiind însăşi Iubirea desăvârşită care îşi iubeşte necondiţionat creaţia sa. Era deschisă de Fiul lui Dumnezeu este era iubirii şi în orice pas din imaginile Noul Testament, Dumnezeu ne indică la iubire, însă nu oricum, nu static sau pasiv, ci activ, prin dăruirea noastră faţă de celălalt. Dacă Hristos ne spune să îl ajutăm pe cel de lângă noi, ne indică indirect drumul iubirii pe care El însuşi l-a parcurs.

Apogeul iubirii neo-testamentare este citatul ioaneic care ne spune: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16). Aşadar, prin şi din iubirea Sa, Dumnezeu îşi trimite propriul Său Fiu, care devine acum şi Fiul al Omului, pentru a-i dărui omului viaţă prin întruparea, patima, moartea, Învierea şi Înălţarea Sa.

Iubirea şi urmarea ei

Sfinţii Bisericii sunt modele ale urmării iubirii şi tot ei - prin scrierile şi viaţa lor sfântă - ne „provoacă” la iubire, ne deschid orizonturile spre a descoperi iubirea şi pentru a o urma în fiecare secundă. De fapt, tocmai aici se reflectă frumuseţea creştinismului, unde nimeni nu este obligat să ştie mot-à-mot Scriptura şi prin aceasta să considere că le ştie pe toate, ci a imita faptele cele minunate ale ei. Creştinului nu i se propune reflectarea la nesfârşit a ceea „ce este iubirea” sau „cine este iubirea” sau „pentru cine iubesc”, ci de conştientiza nevoia de iubire. Aici se vede tăria de diamant a creştinismului, care nu impune, ci propune ceva cu totul special, cu totul „nou”. Important este acum cum privim şi cum punem în aplicare cele ce ştim deja despre iubire din propria experienţă sau din cărţi. Ştim multe despre iubire, însă nu ştim să o aplicăm între noi sau dacă o aplicăm, o aplicăm într-o manieră interesată. Doar când ne golim de „noi”, putem ajunge la „plinul” celuilalt, la iubirea la care ne cheamă. Până la urmă, iubirea nu este concept steril, ci însăşi viaţa noastră.  

Iubirea favorizează dogma

Aş dori să închid aici această opinie teologică cu un fragment din „Lecţiile de păstorire” ale Sf. Nectarie Kefala, mitropolitul de Pentaleos, care redă atât de frumos şi de profund o altă latură a iubirii, şi anume iubirea de eterodocşi, ca un model de dragoste dezinteresată:

„Diferenţele dogmatice ce se referă numai către capitolul credinţei lasă liber neînvinsul capitol al dragostei; dogma nu combate iubirea şi pe de altă parte, iubirea favorizează dogma, deoarece întotdeauna o adăposteşte, întotdeauna o rabdă. Dragostea creştină este invariabilă, deoarece nici credinţa şchioapă a ereticilor nu poate să deformeze în aceştia sentimentul dragostei. Prin intermediul dragostei este foarte probabil să atragă către el [spre episcop] şi [pe cei care] de departe au judecat dogmatic problema bisericii eterodoxe. Dragostea nu trebuie să se jertfească niciodată datorită unei diferenţe dogmatice. Model ne este Apostolul neamurilor, care din dragoste suferă anatemă pentru cei ce au răstignit pe Hristos. Episcopul care nu iubeşte pe eterodocşi, cel ce nu lucrează şi pentru aceştia, este purtat de o râvnă mincinoasă şi este lipsit de dragoste; acolo adevărul şi lumina, râvna falsă şi slava cea deşartă se judecă de lumină şi de dragoste, şi aşa se resping. Chestiunile credinţei în general, nu micşorează sentimentul dragostei. Învăţătorii urii sunt ucenici ai celui viclean, căci din izvorul dragostei nu curge dulce şi amar” [Sf. Nectarie (Kefala), Mitropolitul Pentaleosului, Mathima Poimantikis, Ed. Rigopoulos, Tesalonic, 1974, 192].

(Alexandru PRELIPCEAN)