Un singur nume: Iisus Hristos

În dimineaţa zilei de 10 decembrie 1968, Karl Barth cel supranumit „părintele teologiei dialectice” rostea pe patul de moarte: „Ultimul cuvânt pe care vreau să-l spun, atât din punct de vedere teologic cât şi politic, este un nume: Iisus Hristos”. Aşadar, cu puţin timp la trecerea sa la Domnul, un teolog protestant are în vedere numele cel sfânt al lui Iisus Hristos, şi pentru mine acest lucru are însemnătate şi mă „provoacă” la dialog.

Aş vrea să remarc aici în primul rând o admiraţie pentru un asemenea om de-al mărturisi pe patul de moarte pe Iisus Hristos, cu atât mai mult cu cât vine din partea unui protestant.

Nu aş putea să trec aici cu nevederea atitudinea noastră atât de superficială în ceea ce priveşte pe cei de alte confesiuni, precum un protestant, un musulman sau de o altă conformaţie religioasă. Cred că uneori exagerăm şi considerăm că cineva ne „fură” religia şi identitatea religioasă, de vreme ce nici noi nu avem prea mult respect faţă de ceea ce suntem, şi anume, creştini, cei ce ne-am pecetluit sufletul şi entitatea noastră pentru totdeauna cu Iisus Hristos, pe care însuşi sutaşul roman îl mărturiseşte atât de frumos: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era acest om. Pe de altă parte, admiraţia mea se leagă şi de un alt aspect: de ce tocmai Iisus Hristos este ultimul mărturisit?

Piatra credinţei

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, aşa cum este descris în Sf. Scriptură este cu siguranţă singura noutate sub Soare. Privit de unii evrei ai timpului său ca un Împărat care-i va elibera de sub tutela romană, de alţii ca un simplu Mesia de care aminteau profeţii, iar de unii (prea puţini la număr) ca Fiul al lui Dumnezeu, Iisus Hristos este Persoana care a deschis o nouă eră şi anume, era iubirii reciproce şi a iertării necondiţionate. Iisus Hristos este piatra cea din capul unghiului, piatra credinţei, începă­tura vieţii noastre. „El este în fiecare din noi izvorul binelui, al efortului spre dobândirea virtuţilor, pe El clădim trupul virtuţilor” (Pr. D. Stăniloae, Filocalia 7, nota 40, p. 122). Nimic nu pare mai înspăimântător diavolilor decât numele lui Hristos.

În numele Său şi prin El, în numele Sf. Treimi ne pecetluim atât în Taina Botezului, cât şi prin săvârşirea Sf. cruci. Din orice colţ al Bisericii ne veghează Fiul lui Dumnezeu: de sus, din înălţimi, amintindu-ne că El este Pantocratorul (aşadar a toate creator), de pe tronul Împărătesc amintindu-ne de demnitatea Sa de Împărat, de pe Tronul Maicii Sale şi din icoana Maicii Domnului, indicându-ne mereu scopul întrupării Sale, de pe Sf. Masă amintindu-ne de Euharistia cu Sine şi de cele suferite în timpul Patimilor Sale, şi de pe Sf. Cruce a iconostasului, arătându-ne pecetea Sa de care ne sprijinim în urcuşul nostru spre cele duhovniceşti.

Necesitatea fiinţei umane de a nu trăi singur, ci cu Hristos

Rugăciunea către Fiul lui Dumnezeu este rugăciunea închinată Sf. Treimi, iar rugăciunea închinată sfinţilor este rugăciunea în care se face simţită prezenţa lui Iisus ca model al Sfinţilor, dar şi ca Prietenul apropiat al acestora. Iisus Hristos este cel dorit de creştini, în numele căruia mulţi martiri, cuvioşi şi cuvioase şi-au lăsat toate ale lor şi au urmat Lui, au imitat Patimile Lui, postul Său de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, pentru a primi cununa Împărăţiei din mâinile Fiului lui Dumnezeu.  În scrierile filocalice, numele lui Iisus este aproape la fiecare rând, în fiecare opinie, în fiecare gest pentru că oamenii cei sfinţi nu au căutat nimic altceva decât trăirea cu adevărat creştineşte a noii vieţi la care ne-a chemat însuşi Dumnezeu, prin Fiul Său: Fiţi, dar voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este (Mt 5:48).

Iisus Hristos săvârşeşte minuni inclusiv la răstignirea Sa: nu acuză pe nimeni, ci se roagă pentru toţi; nu devine indiferent faţă de durerea mamei Sale, ci o încredinţează ucenicului iubit; nu acceptă „calmantele” crucificării, ci îşi duce jertfa până la capăt; natura se schimbă, îşi acoperă „faţa”, căci Soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat; mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat; converteşte sutaşul roman care dă mărturie a adevărului despre El, şi mai mult, primeşte în Împărăţia Sa, pe cel ce într-o secundă „fură” un loc în Împărăţia Fiului.

Mărturisirea lui Karl Barth a numelui lui Hristos înainte de moartea sa, îmi atrage în mod sincer tot respectul pentru un asemenea gest, pe care nu îl văd superficial, ci o necesitate a fiinţei umane de a nu trăi singur, ci cu Hristos. Este dacă vreţi o recunoştinţă a celui ce toată viaţa sa l-a avut în vizor prin tot ce a săvârşit, prin tot ce a predat, prin tot ce a scris pe… Iisus Hristos. În fond, nu acest obiectiv trebuie să-l aibă orice creştin?

 (Alexandru PRELIPCEAN)