În lumea noastră înrobită plăcerilor trupeşti, postul nu prea are trecere. Chiar unii oameni care se consideră credincioşi nesocotesc cu totul posturile sau le reduc la cât mai puţin cu putinţă. Ba unii chiar încearcă să-şi justifice „biblic” indolenţa, citând un cuvânt al Mântuitorului: „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om” (Mt. 15, 11; Mc. 7, 15). Dar, citite în context, aşa cum se şi cade, aceste cuvinte nu se referă nicidecum la post. Mântuitorul nu neagă valoarea postului, ci pretinsa valoare religioasă a unei simple reguli igienice (spălarea mâinilor înainte de masă, după datina fariseică). Domnul Hristos rânduieşte postul printre „faptele dreptăţii” (Mt. 6, 1), alături de milostenie şi de rugăciune. El Însuşi Şi-a inaugurat misiunea printr-un post de 40 de zile (Mt. 4, 2; Lc. 4, 2), ca un nou Moise. Într-o discuţie cu ucenicii, după vindecarea lunaticului, a şi afirmat puterea pe care o mijloceşte postul în lupta împotriva diavolului: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mc. 9, 29).

Despre Sfinţii Apostoli aflăm că posteau. Sfântul Apostol Pavel, care aminteşte „posturile” printre mijloacele sale de a-I sluji lui Hristos (II Cor. 6, 5) şi care mărturiseşte că a petrecut „în posturi de multe ori” (II Cor. 11, 27), arată şi de ce îi este necesar postul, când zice: „Îmi chinuiesc trupul şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Cor. 9, 27). Şi învaţă: „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca pe închinarea voastră cea duhovnicească” (Rom. 12, 1); şi: „Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă. Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Rom. 13, 13-14).

În una dintre cele mai vechi scrieri creştine aflăm că postul a devenit o instituţie chiar de la începuturile Bisericii. Este vorba de Didahie, numită şi Învăţătură a Celor Doisprezece Apostoli, o scriere creştină venerabilă (din ultima parte a secolului I d.Hr.). Ea nu vorbeşte despre necesitatea postului, considerată de la sine-nţeles, ci numai atrage atenţia ca zilele de post săptămânale ale creştinilor să fie deosebite de cele ale „făţarnicilor” (adică ale iudeilor): „Posturile voastre să nu fie cu făţarnicii. Căci ei postesc lunea şi joia. Voi însă postiţi miercurea şi vinerea” (8, 1).

 

Este important nu numai să postim, ci şi modul în care postim

Încă profetul Isaia, într-un bine cunoscut capitol al cărţii sale (58), opune postul adevărat unui fals mod de a posti: „Ei (israeliţii) - zice Dumnezeu prin gura profetului - Mă întreabă despre legile dreptăţii… «Pentru ce să postim, dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă Tu nu iei aminte?»„ (v. 3). La care, Dumnezeu răspunde: „Voi postiţi ca să vă certaţi, şi să vă sfădiţi, şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus… Nu ştiţi voi postul care Îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine” (v. 4-7). Sunt înfăţişate apoi roadele binecuvântate ale acestui post adevărat: „Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta, slava lui Dumnezeu...” (v. 8-11).

(Pr. prof. dr. Vasile MIHOC, sursa: www.ziarullumina.ro)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Postul şi semnificaţiile lui teologice.

Comentarii