Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video"Judecata de apoi" nu este o afacere de contabilitate: judecata este faptul că, trecând noi din aceasta lume (unde toate le vedem prin ceaţa şi mai mult sau mai puţin strâmb) spre acolo unde toate vor fi descoperite, ne judecam pe noi înşine la întâlnirea cu Iubirea, la întâlnirea cu Lumina, la întâlnirea cu Adevărul fără umbre.
Atunci ataşamentele faţă de cele ale lumii acesteia vor tinde să ne tragă în jos.
Atunci propriile noastre păreri şi opinii vor risca să se întoarcă împotriva noastră.
Atunci toate ne - iertările faţă de aproapele nostru ne vor risca să fim împotriva lui Dumnezeu cel iertător.
Atunci toate ne-iertările faţă de noi înşine vor risca să ne chinuiască, să ne roadă ca un vierme interiorul sufletului, mintea şi inima.
Starea noastră în faţa Domnului
Deci judecata aceasta este: starea noastră în faţa Domnului, care e Calea, Adevărul, Viaţa, Lumina, Iubirea. Cum ne raportam noi de fapt la Dumnezeu şi la Domnul nostru Iisus Hristos este măsura credinţei noastre, şi aceasta o să aflăm la judecată, când trecem la cel ce este Lumina şi Adevărul -- Ioan 3, 16-20:
16. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
17. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.
18. Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu.
19. Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele.
20. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească.
În aceste sens, Judecata începe din această viaţa pământească şi scurtă, şi putem chiar să facem din ea o lucrare duhovnicească, în legătură cu pocăinţa şi spovedania, în legătură cu recunoaşterea (şi acceptarea, fără resemnare) a propriei neputinţe şi a celei a aproapelui meu.
Deci cu adevărat la spovedanie primim această "dezlegare" de toate ale noastre rele şi răutăţi şi scăderi, în măsura în care ne pare rău, ne pocăim, adică ne schimbăm atitudinea interioară (chiar dacă mai apoi iarăşi revenim la păcate din slăbiciunea noastră omenească). Iar iertarea am primit-o atunci când ne-am "pocăit", când ne-am întors spre Domnul, aşa cum ne arată Domnul în parabola fiului risipitor.
La spovedanie...
La spovedanie suntem ajutaţi de către duhovnic să vedem mai clar slăbiciunile noastre; suntem învăţaţi cum să luptăm cu aceste slăbiciuni; nu în ultimul rând, la spovedanie învăţăm să ne dezlegam pe noi înşine, cu lucrarea harului lui Dumnezeu, de gândurile care ne chinuiesc şi ne macină sufletul, inima, mintea.
Pentru aceasta, Sfinţii Părinţi ne-au învăţat o cale duhovnicească mântuitoare: judecarea de sine. Să învăţăm să ne vedem propriile slăbiciuni şi neputinţe, şi să înţelegem că acestea contribuie la harababura dimprejurul nostru. Această acuzare de sine însă nu este una culpabilizatoare, nu este o atitudine care ne împovărează şi mai mult viaţa. Ci este o recunoaştere a slăbiciunii proprii în faţa Domnului în duh de rugăciune şi umilinţă / smerenie. Şi atunci, minune! - Domnul va purta în continuare (cum a făcut-o şi în timpul vieţii sale pe pământ) neputinţele noastre, şi jugul acestei vieţi va deveni uşor în ciuda faptului că e plin de greutăţi, suferinţe şi încercări...
Dar aceasta este o cale pe care învăţăm a o aplica în timp, în tot timpul vieţii acesteia pământeşti, şi o tot aprofundăm până ne ducem la Domnul.
(Preot Iulian NISTEA)
