Sfântul preacuvios părinte Martinian, prăznuit în fiecare an la 13 februarie, a fost un om asemenea nouă tuturor, celor de ieri, de azi sau de mâine. A fost tânăr, a fost bărbat în toată puterea cuvântului, a fost bătrân, a fost, mai tot timpul, aşa cum este fiecare dintre noi, ispitit.
Ceea ce l-a deosebit de noi oamenii de ieri, de azi şi de mâine a fost hotărârea lui în faţa ispitei.
Proloagele (pe care eu le consider acele fapte care au luat-o înaintea cuvintelor, devenind semne de sfinţenie) ne redau trei trepte ale salvării de ispită. Prima treaptă este cea în care sfântul este salvat de comunitate. La optsprezece ani, Martinian s-a retras într-o peşteră dintr-un munte de lângă Cezareea Palestinei. Douăzeci şi cinci de ani a trăit aici, o viaţă plină de înfrânare, de rugăciune, mulţi oameni din cetate urcând aproape zilnic, la o anumită oră, spre a se folosi de cuvintele, rugăciunile şi sfaturile lui. Trecuse şi ziua în care, fără să afle, împlinise patruzeci şi doi de ani. Seara, se lăsase o ploaie mare şi rece. S-au auzit bătăi în uşa de la chilia sfântului. A deschis, era o femeie tânără, frumoasă, neruşinată, plină de viclenie diavolească, plângând să nu fie lăsată afară. Sfântul s-a înduplecat! O chema Zoe.
Odată intrată în chilia lui Martinian, femeia a mărturisit că venise pentru el, pentru a se convinge toţi că viaţa lui nu este vrednică de laudă, deoarece acolo unde nu este foc, nu arde fânul. Cuviosul, ascultând-o, se învoia, puţin câte puţin în inima sa, stând aproape să cadă. În acele clipe, mai multe voci s-au auzit în apropierea chiliei. Erau credincioşii care se întorseseră din drum, spre a cere încă o dată binecuvântarea cuviosului şi lămuriri asupra cuvântului evanghelic pe care li-l spusese la despărţire despre duhul care este osârduitor şi despre trupul care este neputincios (Mc. 14, 38).
A doua treaptă este cea în care sfântul fuge de comunitate. Înţelegând că lupta cu ispitele cere să fugi din faţa lor, cuviosul s-a ascuns pe o insulă pustie. Zece ani a trăit acolo până când, într-o dimineaţă, a trebuit să plece. O corabie se spărsese de o stâncă, înecându-se cu toţi, în afara unei fete care se agăţase de o scândură. O chema Rotina. Sfântul i-a lăsat fetei hrana şi adăpostul său, apoi, zicându-şi: „Fugi, Martiniane, să nu te ajungă ispita!“, s-a aruncat în mare, înotând până la ţărm.
A treia treaptă a salvării de ispită este cea în care sfântul intră în Biserică. Ultima rămăşiţă a vieţii, Martinian şi-a petrecut-o pribegind din loc în loc până când, într-o zi, intrând în Biserica cea Mare din Atena, s-a întins la pământ, dându-şi sufletul de mucenic al vieţii curate în Braţele lui Dumnezeu.
Cele două femei, ispititoare odinioară, Zoe şi Rotina, îşi vor desăvârşi viaţa într-o sfântă mănăstire, dobândind şi ele, de la Duhul Sfânt, semnele sfinţeniei.
Întorcându-ne la începutul acestei realităţi, sfinţenia nu este deloc o poveste, la prima treaptă în care sfântul era salvat de comunitate, şi constatând că trăim într-o lume care se complace în prezenţa ispitei, ultimul răcnet al acesteia fiind navigarea pe internet, - ne întrebăm, firesc: mai există comunităţi care să salveze sfinţenia?
 

(pr. Sever Negrescu, sursa: www.ziarullumina.ro)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Ispita devenită sfinţenie.

Comentarii