Cele de mai jos nu reprezintă nicidecum o „tragere de urechi” a clericilor sau vreo lecţie de religie, cum nu este nici o încercare de susţinere a opiniilor laice, conform cărora predica din Biserică este la ora actuală un act formalist, de cele mai multe ori plictisitor şi fără nici un rezultat. Îmi propun să fie mai degrabă o creionare a unei realităţi de care nu ţin cont nici clericii, nici mirenii, iar această creionare de mai jos să conducă spre un dialog pertinent.
Predica actuală propovăduită de la amvon sau de pe solee nu pare a fi astăzi decât fie o paradă de erudiţie, fie o repunere a Evangheliei, însă fără a problematiza, fără a intra în profunzimea cuvântului evanghelic care se cere descoperit, interpretat şi valorificat. Succesul predicii ar părea să fie mai degrabă în opinia clericilor după principiul: cât mai mult, cu atât mai bine, ignorând realitatea că mirenii sunt obosiţi de minutele consumate cu repetiţii inutile, versete fără număr şi citate patristice. Mai grav, dacă la o predică clericul insistă şi pe problemele sale personale, atunci predica se identifică cu o emisiune de tipul reality show. Nici din partea mirenilor „veştile” nu sunt mai bune: la ei se poate simţi o preocupare acerbă pentru finalul Liturghiei şi pentru socializarea de după otpust, decât interesul pentru erminia cuvântului evanghelic. Şi atunci, ce soluţii ar fi pentru o încadrare a ambelor părţi în climatul normal al predicii?
În primul rând, într-o predică clerul nu trebuie să ţintească numai informarea, ci şi formarea de caractere creştine, realizându-şi predica pe modelele vii ale Bisericii. Trebuie să ţină cont aici că nu mărturiseşte ce ştie sau ce îşi aduce aminte despre ceva sau cineva, ci fiind conştient că propovăduieşte mesajul lui Hristos şi că predica sa trebuie să-i conducă pe credincioşi la Hristos, la imitarea faptelor Sale, la imitarea vieţilor de sfinţi. Într-o altă ordine de idei, în predică clericul trebuie să ţină cont şi de realitatea parohiei sale şi să-şi croiască „cuvânt cu putere multă” tocmai pentru a da soluţii la problemele parohiei şi nicidecum să transforme predica într-o simplă expunere despre practicare virtuţilor şi păzirea poruncilor.
O altă soluţie ar fi susţinerea predicii într-un termen acceptabil fără a abuza de răbdarea credincioşilor. Este de preferat mai puţin şi mai bun, decât mult şi prost. Predica trebuie să atragă credinciosul, să-l scoată din climatul obişnuitului şi să-l conducă spre o interogare personală. Predica trebuie să fie o conexiune între teorie şi practică, între cuvinte şi aplicarea lor. Dacă credinciosul nu descoperă o aplicare concretă în viaţa sa a cuvintelor din predică, atunci ce sens au frazele şi construcţiile filosofice folosite? Predica nu trebuie să fie o „expoziţie” de cultură teologică dusă la extremă, ci o stimulare a credinciosului spre taină şi spre trăirea învăţăturii primite în predică în fiecare secundă din viaţa sa.
Mireanul trebuie să fie conştient de realitatea că la predică el se găseşte încă în Biserică şi de aici îşi poate lua „medicamentele de vindecare” împotriva patimilor şi a stărilor de denaturare sufletească. Credinciosul trebuie să-şi alunge mentalitatea că actele liturgice ale Bisericii sunt simple acte formaliste sau care se realizează dintr-o inerţie. Cred că mireanul modern trebuie să coboare din „cetatea” arogantă a propriilor cunoştinţe pentru a primi şi ceea ce Hristos cel smerit îi propovăduieşte prin clerici. Pe de altă parte, credinciosul trebuie să aibă conştiinţa că slujbele sfinte ale Bisericii nu sunt atât de lungi, pe cât de scurtă este răbdare sa. De ce să nu fim sinceri cu noi înşine?
Cred că vina pentru starea actuală a predicii o deţinem cu toţii, şi mirenii şi clericii o susţin în continuare: unii prin indiferenţă şi preocupare pentru cele de acasă sau de după slujbă, alţii prin obsesia repetării unor simple clişee fără a descoperi real scopul predicii.
(Alexandru PRELIPCEAN)
(10 feb 2010, 12:03:40