Nimic nu pare mai crunt astăzi, într-o societate cu atâtea schimbări şi transformări, decât singurătatea. Este de la sine înţeles importanţa ei, de vreme ce Însuşi Dumnezeu după crearea lui Adam a zis: Nu este bine ca omul să fie singur... Problematica prezentei intervenţii se leagă de problema singurătăţii şi de urmările pe care le are, dar în acelaşi timp doreşte să ofere şi un răspuns spre descoperirea unei „soluţii” anti-singurătate.
În mod concret singurătatea este pentru mulţi o deprimare, în care simt că nu mai primesc nici o atenţie de la nimeni, că nu mai au pe nimeni în ajutor, că toate în jur sunt „gri” şi că singura speranţa de „alb” este atunci când casa lor le este inundată de bucuria pe care o lasă vizita cuiva. În spatele acestei creionări palide se vede totuşi şi un punct pozitiv: faptul că omul nu este chemat să îşi vorbească numai lui, ci din contră, este chemat spre dialog, spre comuniune. Foarte fericit îmi pare termenul grecesc koinonia, tradus în limba română atât prin Sf. Euharistie, cât şi prin societate, precum şi regăsirea în familia sa de cuvinte a lui koinotita, tradus prin comunitate. Unde vreau să ajung şi ce raportarea are aceasta cu singurătatea?
În primul rând văd singurătatea de astăzi, în cele mai multe din cazuri, ca un efect direct a lipsei de comunicare, a lipsei de dăruire gratuită şi ne-interesată spre celălalt. Tocmai aici descopăr că o parte din vina pentru singurătatea pe care o trăim este neputinţa noastră de a căuta pe celălalt. Ce-i drept, oriunde în lumea aceasta, fiecare vorbeşte de al său, de marile sale realizări şi despre planurile de viitor, dar prea puţini găsesc mijloacele oportune de a vorbi despre celălalt, de a regăsi în cel de lângă mine nu un subiect de analiză şi de critică, ci de împărtăşire cu el, şi când menţionez aici împărtăşire mă refer la părtăşia cu el, la comuniunea cu acesta.
Trăim sub povara propriei indiferenţe, a egoismului care macină şi oboseşte fiinţa umană şi mai mult de atât, o întunecă. Întunericul singurătăţii poate fi schimbat de lumina comuniunii, a comunicării şi a dăruirii. Vorba părintelui de la Rohia, dăruind vei dobândi. Dăruirea de sine cred că valorează mai mult decât orice, deşi fiecare cadou făcut pentru celălalt este semnul unei iubiri deschise spre koinonia. Şi aş crede că în Biserică, icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe este imaginea splendidă a acestei dăruiri şi koinonii. În primul rând, Maica Domnului se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu, iar Dumnezeu se dăruieşte oamenilor în mod total. Omul îl ţine în braţe pe Dumnezeu, iar Dumnezeu este purtat pe braţele omului. Maica Domnului este maica care ne priveşte cu măreţie, modestie şi cu seriozitate, şi în acelaşi timp maica pururea rugătoare către Fiul pe care-L poartă în braţe.
Poate că nu trebuie să privim şi să analizăm singurătatea din prisma văduviei şi a lipsurilor materiale, ci trebuie să o descoperim şi din atitudinea noastră. Postul care se apropie atât de repede, poate să fie o uşă deschisă spre comuniune, spre dialog, spre Împărtăşire. Şi în Împărtăşire nu mai suntem singuri, nu mai trăim realitatea singurătăţii, ci ne găsim într-un dialog personal cu Hristos.
Chemarea dată spre a ieşi din singurătate nu este o utopie. Imaginile Sf. Scripturi mărturisesc despre această „evadare”, care nu este altceva decât urmarea lui Hristos prin ieşirea din climatul cotidianului: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei (Petru şi Andrei), îndată lăsând mrejele, au mers după El” (Mt 4:19-20). Când vom ieşi atunci din singurătate?... Răspunsul, în fiecare din noi este!

 

(Alexandru PRELIPCEAN, Tesalonic)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Singurătatea şi koinonia creştină.

Comentarii