Când spun „departe de umanitate” ar trebui să cred că vreau să fug de ceea ce este omul, de ceea ce presupune el, de faptele sale pe care din start le cataloghez drept „rele” şi de ce nu… să fug departe de mine. Am devenit un „judecător” pentru ceilalţi, dau şi verdicte chiar, însă nu iau în calcul meu un „element” absolut necesar, şi anume, pe Dumnezeu.
Aş putea fi uşor apostrofat aici de opiniile celorlalţi care m-ar acuza de un „fundamentalism” de sorginte teologică, care i-ar face să rămână reticenţi la cele de mai sus. Până să ne arătăm „puterile” şi vigoarea tinereţii, până să condamnăm şi să catalogăm persoanele, să nu uităm că toate ale noastre sunt în mâna lui Dumnezeu, fie că ne place să o recunoaştem, fie că nu. Tocmai în aceasta stă miezul problematicii de faţă: omul şi întreaga umanitate a pierdut din calcului ecuaţiei pe Dumnezeu, iar cele ce le înfăptuim le punem tot timpul pe umerii noştri, datorită „grozăviilor” vremii sau de ce nu, privite ca un produs absolut al nostru, pe care le dispunem după bunul plac. Păcat că adeseori chiar şi comuniunea noastră cu Hristos din Biserică este numai o „excursie” terminată cu o „paradă” de socializare, care pierde de fapt tocmai miezul întâlnirii şi participării la viaţa lui Hristos. Aşadar, Dumnezeu nu face o „emisiune” cu omul, ci o misiune: plăsmuieşte creaţia şi o face liberă din libertatea Lui.
Am pierdut aşadar extrem de multe aspecte ale umanităţii, ale fiinţei care a fost chemată la iubire, iertare, smerenie, la deschiderea faţă de ceilalţi, dacă vreţi, chemată la practicarea „nebuniei pentru sau întru Hristos”. Propovăduim iertarea şi aplicăm răzbunarea, auzim despre iubirea şi aplicăm dreptatea în favoarea noastră, spunem despre smerenie şi rămânem în mândrie. Aceste realităţi care macină atât de mult lumea creştină şi nu numai, înclină şi pe om spre depărtarea de centrul existenţei noastre, care este Dumnezeu. „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi”, le spune Mântuitorul Iisus ucenicilor Săi, înainte de patima Sa. Aşadar, ne cere să rămânem cu El şi întru El, ca prin aceasta să nu pierdem umanitatea din noi, aşadar frumuseţea din inima şi din sufletul nostru.
Hristos, Doctorul sufletelor şi trupurilor noastre, ne-a arătat permanent calea de vindecare, urmând permanent parcă metodologia unui doctor: asculta omul apoi aştepta adevărul şi dorinţa acestuia de vindecare şi apoi, îi dădea „medicamentul” care vindeca: iertarea şi iubirea Sa. Calea Sa de vindecare este ieşirea noastră din singurătate, din depărtarea şi întunericul adus în consecinţă de ea, din vanitatea şi orgoliul nostru, căci a ajuta pe alţii şi a te deschide spre ceilalţi pe drumul cunoaşterii lui Dumnezeu nu este inutilitate, ci ştampila identităţii iubirii lui Dumnezeu faţă de om.
Hristos, care a coborât din pântece Fecioarei Maria în peştera umanităţii şi mai apoi a înviat din mormântul umanităţii spre a ne conduce în sânurile Părinteşti, ne cheamă în cuvintele Sale la a trăi îndepărtaţi de păcate, aşadar în depărtare de acestea, pentru a fi mereu cu El. Micile bucurii ale vieţii, care nu sunt altceva decât pregustarea celei veşnice, sunt date pentru a simţi bucuria şederii cu El, bucuria cetăţeniei cereşti la care permanent suntem chemaţi. Când sărbătorim ziua noastră de naştere, nu dorim să fim departe de ceilalţi, ci îi invităm să participe cu noi la bucuria noastră. Aşa şi cu Hristos, care ne vrea pentru El, pentru ca să ieşim din dorul singurătăţii. Să nu uităm aşadar, că atunci când sărbătorim ziua noastră de naştere sărbătorim primirea existenţei noastre de la Dumnezeu prin părinţii noştri, iar când sărbătorim ziua onomastică sărbătorim relaţia noastră cu Hristos, prin sfinţii Săi, pe care suntem datori să îi imităm în de-aproape.
Dacă vom înţelege acestea şi le vom pune în practică, atunci nu vom mai trăi în depărtarea de noi înşine şi de ceilalţi, iar Dumnezeu şi sfinţii cei care din veac au bineplăcut Lui, vor fi un factor decisiv în viaţa noastră. Până la urmă, magnificul aforism latin nihil sine Deo (nimic fără Dumnezeu), dă mărturie despre cunoaşterea limitelor noastre umane.
(Alexandru PRELIPCEAN, Grecia)