Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere videoÎnchinarea la Sf. icoane de la iconostas
Când preoţii doresc să liturghisească se pregătesc din „timp”. Aşadar, celebrează în taină o scurtă slujbă în afara Sf. altar, sărutând sfintele icoane de pe iconostas şi terminând cu o mică rugăciune cerând într-un oarecare fel permisiunea şi binecuvântarea de la Dumnezeu, încât „să săvârşească Jertfa cea fără de sânge”. Pentru acest [motiv] mulţi spun că laicii nu au voie să sărute sfintele icoane de pe iconostas. Aceasta poate să fie înainte de începutul slujbei sau după finalul ei. Prima dată sărutăm icoana lui Hristos (închinare latreutică), după aceea icoana Maicii Domnului (închinare de cinste). Sărutăm prima dată [chipul] Pruncului Hristos şi după aceea [chipul] Maicii. Urmează închinarea respectuoasă la icoane: la cea a Sf. Ioan Botezătorul (în stânga), şi a Sf. patron al Bisericii în dreapta. După aceea continuăm cu icoanele rămase la iconostas (dacă există). Nu le cinstim însă după înlănţuirea lor normală, fiindcă pare să fie ca o paradă de evlavie şi la timpul cultului este deranjantă şi dezbinătoare pentru atenţia credincioşilor.
Plecarea de la Biserică
Când ne decidem să mergem la Biserică, rămânem în Biserică până la sfârşitul Sf. Liturghii şi luăm anaforă din mâna preotului (care nu de mult a consumat întreg Trupul lui Hristos) şi în acelaşi timp prin această acţiune a noastră primim şi binecuvântarea lui Dumnezeu şi a Bisericii. Nu plecăm de la Sf. Liturghie mai înainte de „Pentru rugăciunile…”, fiindcă este insultă! Hristos se jertfeşte oferindu-ne nouă Trupul şi Sângele Său şi noi fugind mai înainte [de sfârşitul Liturghiei], ne întoarcem spatele nostru, pasivi fiind. Ne asemănăm în această împrejurare cu Iuda, care a fugit mai devreme de la Cina cea de Taină (prima Sf. Liturghie), pentru trădare! Dacă oricum este absolută nevoie, să plecăm, nu la sfârşit, ci mai degrabă, atunci este permis la unele momente. Înainte să înceapă Liturghia credincioşilor, aşadar după [citirea] Evangheliei (imediat la Câţi sunteţi chemaţi…), înainte de imnul Heruvic. După „pentru rugăciunile” şi după primirea anaforei, ieşim în linişte din Sf. Biserică, fără să începem în Biserică să ne salutăm, să ne îmbrăţişăm şi să discutăm cu cei cunoscuţi şi cu rudeniile noastre. Este un obicei foarte urât şi trebuie să corectăm şi această dezordine. În Biserică şi înainte şi după slujbă nu ne comportăm precum în saloanele de acasă. Sf. Biserică continuă să fie Casa lui Dumnezeu şi după slujbe. Noi suntem invitaţii şi avem obligaţia să respectăm Casa Gazdei.
Întâlnirea cu preotul
Când intrăm în Sf. Biserică ne întâlnim cu preotul, pe care-l salutăm în spirit bisericesc (nu lumeşte). Facem o mică închinăciune (plecăciune) fără să facem semnul Sf. cruci, spunând „Binecuvintează, părinte” sau „Cu rugăciunea ta, părinte” (sau Prea Sfinţite, dacă este episcop) sau „Binecuvântaţi” şi sărutăm mâna lui. (Aceleaşi le facem şi în cazul în care întâlnim preotul nostru pe drum). Şi acesta răspunde, binecuvântu-ne: „Binecuvântarea Domnului” sau „Domnul”. După dialog, retrăgându-ne (mergând în spate) facem şi spunem ceea ce am spus la începutul întâlnirii.
Intrarea în Sf. altar
De la început este interzisă intrarea în Sf. altar în baza canonului 69 al Sinodului VI Ecumenic, pentru totdeauna femeilor şi bărbaţilor, cu toate că nu au permisiunea sau vreo trebuinţă absolută. Prin purtarea de grijă [a Bisericii] devine excepţie femeilor care servesc Bisericilor, ca paraclisieri, cărora se citesc o rugăciune specială.
Sf. altar este Sfânta Sfintelor, în care intră numai preoţii pentru ca să săvârşească Jertfa cea fără de sânge şi sfintele slujbe. În Bizanţ ordinea aceasta era respectată încă şi de Împăraţii unşi, care nu intrau în Sf. altar.
Toţi laici au binecuvântarea să ajute preotul, epitropii sau copiii mici trebuie să mediteze la seriozitatea şi la sfinţenia spaţiului şi să aibă în vedere lor rezultatul ieşirii lor din această intrare în altar şi să înţeleagă folosirea ei. Legile duhovniceşti cu toate că nu au delegaţi ai poliţiei pentru supravegherea şi ţinerea lor nu se desfiinţează în consecinţă… Nu are justificarea ceea ce spun sau simt mulţi (laici şi clerici): nu ne văd, nu ne aud. Ne vede şi ne aude Dumnezeu! De altfel cuviinţa noastră nu trebuie să depindă de alţii, ci de locul în care ne găsim şi de poziţia noastră faţă de ea.
Că cei ce intră în Sf. altar nu sunt văzuţi de oamenii aflaţi în Biserică, asta nu îi scapă de obligaţii:
- cea mai mare evlavie;
- decenţa poziţiei;
- evitarea discursurilor;
- evitarea mişcărilor fără sens înăuntrul altarului;
- respectul permanent faţă de prezenţa Domnului din Chivot, dar şi faţă de Mielul de pe Sf. Masă după transformarea Sf. Daruri.
Câţi nu sunt în relaţie şi sunt în dificultate să respecte cele de mai sus, sunt de preferat să rămână în afara Sf. altar, în principal în naos, ca să nu fie ispitiţi. Fiindcă este cu totul inacceptabil ca Domnul să te găsească alături de noi şi noi să stăm jos („că nu se întâmplă nimic”)! Sau să fie neinteresat de sfinţenia clipei transformării Sf. Daruri, a ridicării Mielului la „Sfintele Sfinţilor”, la momentul Împărtăşirii preoţilor etc. Dacă alături de noi se găseşte un împărat pământesc vom sta jos? Sau ne vom „plimba” şi îl vom blama?
Ca să se limiteze spre puţin lipsa de respect a acestui fenomen este nevoie de informare; să dispară ignoranţa. Este tema pentru preoţi, primii care vor trebui să ofere un bun exemplu. Cu bază în cele de mai sus pot să alcătuiască o tablă de „nevoi” a celor ce pătrund în Sf. altar, pe care preotul să le ceară ajustoare. Informarea principală trebuie să fie [aplicată] şi copiilor care slujesc ca „mici paraclisieri”, fiindcă au ignoranţă şi nu sunt puternici să aplice [regulile]; sunt „autonomi” faţă de cei mari, dacă nu le explicăm mai înainte, ca apoi să le înţeleagă.
(traducere din lb. neo-greacă de Alexandru Prelipcean, capitolul Pos mpainoume ston Iero Nao, de Pr. Georgios S. Kougioumtzoglou, Latreutiko Egheiridio. Stoiheia Agogis gia tin taxi kai ti Latreia tis Ekklisias, Ekd. „Synarksari”, Tesalonic, 1998, pp. 251-254)
